Cum viaţa omului este la cheremul unui timp rău şi bolnav, un timp care curge implacabil şi indiferent dinspre trecut către viitor, nu-i de mirare că ea face corp comun mai degrabă cu suferinţa şi tristeţea decât cu binele şi bucuria.

 Prin urmare, ceea ce pentru muritori se cheamă fericire (pentru cei mulţi ea este dată de satisfacţia împlinirilor trupeşti în acele rare momente când suferinţa lipseşte, pentru cei puţini şi cu adevărat credincioşi, ea – dimpotrivă – rezultă din cunoaşterea extazului suferinţei personale în impresionantul proces al vieţilor jertfite lui Dumnezeu şi semenilor), fericirea pământenilor, deci, nu este nicidecum o necesitate chiar în varianta uitării de sine, ci mai degrabă rodul unei întâmplări fecundată de apreciabile eforturi.

   Căci singura şi neîntrerupta însoţitoare a condiţiei umane este suferinţa!

  Pe bună dreptate, cu mai bine de 500 de ani înainte de naşterea Mântuitorului Iisus, înţeleptul din familia Sakya (Sakyamuni) avea să devină nemuritorul Buddha („iluminatul”) îndată după descoperirea celor patru adevăruri „sfinte” despre suferinţă: existenţa suferinţei, cauza suferinţei, suprimarea suferinţei şi calea care duce la suprimarea suferinţei, adică îndată după dezlegarea marii taine a existenţei omeneşti (întreaga existenţă este suferinţă şi la eliberarea de suferinţă se ajunge prin suprimarea dorinţei de a trăi), învăţătură pe care – la puţin timp după iluminarea sa – maestrul a expus-o în faţa celor cinci monahi în faimoasa predică de la Benares.

            Biblia ne învaţă că, în urma săvârşirii păcatului neascultării şi a izgonirii lui Adam şi a Evei din grădina Edenului, suferinţa a însoţit ca o umbră noua istorie a omului imperfect şi muritor. De unde zbaterea necontenită a omului postadamic, pe de o parte pentru a gusta din efemeritatea unei fericiri care nu întotdeauna izbuteşte să evite păcatul, pe de altă parte pentru a urma calea îngustă a neînfrânării ce duce la mântuire, respectiv la recâştigarea fericirii celeste din perioada edenică.

            Întrucât – ne spune Emilian Vasilescu în Istoria religiilor – „morala budistă nu pune accentul pe latura pozitivă a vieţii morale, ci pe cea negativă, pe renunţare, pe abstinenţă, pe stingerea dorinţei de viaţă”, mulţi cercetători ai budismului scot în evidenţă „răceala” moralei budiste.

            Dacă sfântul creştin face din iubire un scop în sine, idealul sfântului budist, ne înştiinţează acelaşi E. Vasilescu, „este acela de a-şi atinge liniştea sufletească desăvârşită”, iar în raporturile cu oamenii, el preferă „egalitatea sufletească” în locul iubirii, lucru recomandat de însuşi Buddha: „Faţă de cei care mă fac să sufăr, ca şi faţă de cei care îmi procură bucurie, eu sunt acelaşi; eu nu cunosc nici simpatie, nici ură. În bucurie şi în durere eu rămân impasibil, în onoare şi în lipsă de onoare, peste tot eu rămân acelaşi. În aceasta stă perfecţiunea egalităţii mele sufleteşti (subl. mea, G.P.)”.

            Funcţie de temperament şi educaţie, putem urma fie calea detaşării budiste, cea care seamănă atât de mult, dacă nu chiar cu egoismul, atunci cu nepăsarea, fie calea iubirii creştine, cea care furnizează o fericire sui-generis prin angajament social şi spor de suferinţă personală.

*

            Viaţa de zi cu zi ne înfăţişează atât uriaşele discrepanţe dintre indivizi (unii se plictisesc de prea mult bine, în timp ce mulţi alţii suferă mai ceva ca nişte martiri), cât şi diferenţele existente între ţări şi popoare.

            De regulă, ţările bogate dictează în politica internaţională şi stabilesc cu ţările sărace (multe dintre ele foste colonii) raporturi ca de la stăpân la slugă, fapt care face ca bogaţii să devină şi mai bogaţi, iar săracii tot mai săraci.

            Dar starea de sărăcie cruntă din aceste ţări, conjugată cu aceea de dependenţă economică, nu poate fi pusă doar pe seama lăcomiei străinilor, oricât abilitate ar dovedi ei în sforăriile internaţionale şi oricâtă lipsă de scrupule ar etala la încheierea tratatelor comerciale.

            Iată, bunăoară, cazul României, o ţară temeinic aşezată la coada ţărilor din Uniunea Europeană. Şi când te gândeşti că în perioada interbelică, adică atunci când atinsese apogeul prosperităţii, ea era considerată de străini nu doar o ţară frumoasă şi bogată, ci şi un veritabil grânar al Europei!

            Este adevărat că de-atunci peste ea au trecut cele două calamităţi – bolşevismul şi postdecembrismul, care le-au provocat românilor suferinţe şi pagube materiale mult mai mari decât cele două conflagraţii mondiale la un loc: bolşevismul prin forţa năucitoare a celor trei „f”-uri (foame-frică-frig), postdecembrismul prin jefuirea sistematică în ţării în haosul juridico-moral şi economico-social cu bună ştiinţă întreţinut de tâlhari, impostori şi incompetenţi.

            Să fie o fatalitate că astăzi România este secătuită de bogăţii şi că prin străduinţa guvernanţilor are o datorie externă de peste 100 miliarde euro, că industria este pe butuci, iar agricultura cu gaibaracele-n sus, încât circa 80% din necesarul de alimente este cumpărat pe bani grei, că specialiştii noştri pleacă încotro văd cu ochii pentru a-i îmbogăţi pe cei putrezi de bogaţi, că apatia şi dezgustul s-au generalizat şi că orice răbufnire a naturii (vânt puternic, ploi consistente, secetă prelungită sau ninsoare abundentă) găseşte autorităţile nu doar nepregătite să facă faţă situaţiei create, ci dezgustător de nepăsătoare la suferinţelor românilor aflaţi în impas?!

            Dar eu spun că teribilele înzăpeziri de-acum se datorează întrucâtva şi locuitorilor din zonele de câmpie, zone expuse iarna zăpezilor, vara ploilor sau secetei şi în tot cursul anului vânturilor care bat fără nici un fel de oprelişti în calea lor.

            Căci, o ştim cu toţii, pădurile au fost pretutindeni decimate şi replantări s-au făcut doar pe suprafeţe ridicol de mici, perdelele de protecţie la rândul lor au fost măcelărite, livezile desfiinţate, iar copacii de pe marginea drumurilor au ajuns în foc, fără ca cineva să se sinchisească să sădească puieţi în locul lor.

            De-ar da bunul Dumnezeu ca suferinţele sinistraţilor să se oprească aici! Dar dacă vine un val de căldură şi se pornesc puhoaiele după topirea munţilor de zăpadă?!...

            Se spune că la omul sărac nici boii nu trag. Păi nu trag atunci când el ţine morţiş să pună căruţa în faţa boilor, acea căruţă la care se mocoşeşte toată vara, cu speranţa că Dumnezeu se va îndura ca la iarnă să n-aibă nevoie de sanie. Dar un mare „înţelept” a spus cândva (tot într-un moment de cumpănă): „Iarna nu-i ca vara”!

AUTOR: GEORGE PETROVAI

www.sighe-online.ro