Acum mai bine de două luni, în seriile de Autor, Editura Humanitas a lansat la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus – Carte de învăţătură 2011 ultima lucrare a istoricului Neagu Djuvara: “RĂSPUNS CRITICILOR MEI şi neprietenilor lui Negru Vodă”.

Biografia venerabilului istoric o puteţi găsi accesând pagina de internet AICI. 

În seriile de Autor Neagu Djuvara, la Editura Humanitas au mai apărut: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (2011), Amintiri din pribegie (2010), Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (2011, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită).

Justificarea acestei apariţii editoriale este prezentată în Cuvântul înainte al autorului prin necesitatea de a pune capăt obiceiului de a scrie o istorie românească „cosmetizată”. Această carte aparţine curentului deschis de Lucian Boia şi noua generaţie de istorici, de combatere a cusurului naţional al înfrumuseţării trecutului. În lunga serie de subiecte în care Vulgata istoriei noastre oficiale pare intangibilă (planificarea unirii de la 1600, justificarea anexării Cadrilaterului în 1913, necesitatea semnării „păcii ruşinoase” de la Buftea-Bucureşti din 7 mai 1918, anul „descălecatului” Moldovei, etc.) se înscrie şi cazul negării originii cumane a lui Basarab Întemeietorul:

„Degeaba am încercat eu, în cartea Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti să arăt că după prăbuşirea Imperiului Roman şi începutul invaziilor barbare, întâi germanice, apoi turanice şi arabe, nici un stat încropit în Europa din noul amalgam, de la Atlantic la Ural, nu a fost întemeiat de vreo dinastie ieşită din vechea populaţie băştinaşă şi sedentară, ci toate, fără excepţie, de câte un „erou” ivit dintre barbari. Românaşii noştri, mândri ca brazii, ţin morţiş să fie excepţia.. Thoctomer şi Basaraba au fost români neaoşi.”

În ediţia a II-a a lucrării Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Humanitas, 2007) autorul identifică şapte prezumţii convingătoare asupra originii cumane a spiţei Thoctomerŭ (în cumană „fier călit”) – Basaraba (format din aoristul verbului cuman basar „a domina, a stăpâni” + aba „tată”: cei doi au fost botezaţi catolici, doar la 1359 Alexandru a trecut la ortodoxie cu numele de Nicolae, destinul Basarabilor este legat de 3 localităţi importante (Cozia, care înseamnă în cumană nucet; Hurez şi Haţeg), porecla dată lui Thocomer de Negru Vodă etc.

Neagu Djuvara, prin această ultimă lucrare răspunde la nu mai puţin de 16 critici apărute după 2007 în reviste de istorie, media scrisă, spaţiul virtual, etc. pe care le grupează în 5 capitole: I. Articole de revistă, majoritar ostile, II. Articole din diverse cotidiane şi reviste (mai mult favorabile ) – în acest capitol lui Ovidiu Pecican i se răspunde de două ori, III. Cele trei articole din Revista Istorică, IV. Articole violent ostile, V. Critici constructive.

Mi-am propus să vă reproduc doar un scurt fragment din răspunsul dat de către istoric academicianului Răzvan Theodorescu, o veritabilă mostră de profesiune de credinţă:

„Evocând cartea mea,  pricină a articolului său, domnul Răzvan Theodorescu mă califică „venerabil amator de istorie”, expresie pe care o folosise şi cu două luni înainte, în momentul apariţiei cărţii, când îi ceruse părerea, pe necitite, un ziarist de la un mare cotidian bucureştean. Expresia „venerabilul amator”, în ochii cititorului de rând, poate fireşte apărea ca o săgeată otrăvită care să mă azvârle în tagma amatorilor de istorie, care la noi, sunt legiune. Distinsul academician, cu care întreţin relaţii sociale dintre cele mai civilizate – chiar a binevoit să-mi procure, odată, la cererea mea, preţioase referinţe bibliografice -, a avut desigur în minte, subliminal, alţi „venerabili amatori de istorie” din trecut, ca de pildă, la sfârşitul veacului al XIX-lea, neamţul Theodor Mommsen. Acesta, după temeinice studii de drept, pe la mijlocul vieţii (nel mezzo del cammin della sua vita), făcând cercetări de epigrafie latină în legătură cu dreptul roman, s-a pasionat în aşa măsură de poporul care dăduse naştere unui sistem de drept perfect, de natură să sfideze veacurile şi să se întindă în omenirea întreagă, încât a vrut să-i cunoască mai amănunţit trecutul – până a ajuns, într-un şir de ani, să scrie cea mai celebră istorie a Romei antice. Dacă nu mă înşală memoria, e şi singurul istoric care, în primii ani ai secolului XX, a fost distins cu Premiul Nobel […].

Nu e însă exclus ca domnul Răzvan Theodorescu, ca foarte mulţi profesori de istorie (nu numai universitari, ci şi de liceu), să aibă, subconştient, convingerea că n-ar avea dreptul să se numească istorici – adică „istorici de meserie” – decât acei studenţi în istorie care, după licenţă, urmată eventual şi de un masterat  şi chiar de un doctorat – s-au grăbit să caute, prin orişice mijloc, un mic post de preparator, apoi de lector, apoi de conferenţiar sau de cercetător la un mare institut de istorie, în sfârşit, apogeul, un post de profesor la o universitate; doar la mare nevoie, la un liceu. Numai aceştia ar fi îndrituiţi să fie consideraţi istorici. Toţi cei cu spirit independent, care ar fi ales o altă cale înainte de a-şi fi exercitat în scris pasiunea cunoaşterii trecutului uman, ar fi doar amatori. Am citat însă mai sus câţiva „venerabili amatori” (pe lângă Th. Mommsen sunt amintiţi Voltaire, Radu Rosetti şi Tucidide) pe care „istoricii de meserie” catadicsesc să-i considere Istorici.”

Până la urmă, eruditul istoric (Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 2007; Mircea cel Mare (zis „cel Bătrân”) şi luptele sale cu turcii,Humanitas, 2010), precum şi talentatul filozof al istoriei Neagu Djuvara (Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Humanitas, 2007; Există istorie adevărată?, Humanitas, 2011;Războiul de 77 de ani (1914-1991) şi premisele hegemoniei americane, Humanitas, 2008) rămâne un înfocat polemist. Criticilor săi le răspunde pertinent, dar elegant şi le dă şansa de a fi părtaşii unei polemici care poate deveni celebră în cultura română:

„La urma urmei, nu revendic decât un singur merit, cel de a fi spart gheaţa. Sunt ca bătrânul căpitan de vas care, cu spărgătorul său de gheaţă, vechi şi ruginit, dar încă puternic, a deschis un lung canal într-o banchiză încremenită de un veac şi jumătate. Bătrânul căpitan se uită în spate şi se bucură să vadă înghesuindu-se în canal o sumedenie de vase mai moderne şi mai performante, în stare să facă noi descoperiri – se bucură, zic, cu o singură rezervă: ca mai tinerii căpitani ai acelor vase să nu meargă zicând în urma lor că ei sunt cei care au spart gheaţa.”

AUTOR: Prof. Marius Voinaghi 

 NOTA: Cartea poate fi cumparata in Sighet de la LIBRARIA LUCEAFARUL.