CARTE: James Joyce - "Portret al artistului in tinerete" Imprimare 8513 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 22 Ianuarie 2012 08:46

  James Joyce nu e uşor de citit. Romanele sale “Ulise” şi “Veghea lui Finnegan” sunt cea mai buna dovadă că este aşa. Insuşi scriitorul irlandez recunoaşte că are un stil dificil. Intr-un interviu spunea că a ales o asemenea abordare în romanele sale

 “ ca să le dau de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani”.

Romanul “Portret al artistului în tinereţe” e altceva. E (relativ) uşor de citit. Explicabil, intr-un fel, dacă ne gândim că între “Portret al artistului…” şi  “Veghea lui Finnegan” au trecut mai mult de douăzeci de ani.

In romanul pe care vi-l prezint azi, Joyce ne descrie evoluţia unui tânăr (Stephen Dedalus) de la primii ani de viaţă, până la maturitate. Citindu-l pe Joyce, regăsim candidele întrebări pe care şi noi ni le-am pus în copilărie.

 

“Toţi băieţii ii păreau foarte ciudaţi. Toţi aveau taţi şi mame, şi fiecare avea alte haine şi alt glas.”
“Tot mai încerca să găsească răspunsul corect. Cum era bine: s-o săruţi pe mama sau să n-o săruţi? Tu ridicai faţa, aşa, ca să spui noapte bună şi atunci mama îşi apleca faţa. Asta era sărutul. Mama îşi punea buzele pe obrazul tău; buzele ei erau moi şi-ţi umezeau obrazul, şi făceau un zgomot micuţ: ţoc. De ce or fi făcând oamenii aşa cu feţele lor?”

Micul Stephen creşte şi e trimis de părinţi să inveţe la Colegiul Clongowes, unde trebuie să stea la internat şi să se adapteze regimului strict de acolo. Pedepsele corporale erau ceva obişnuit. Nici eroul romanului nu scapă de ele, deşi au fost  primite pe nedrept. Recunoaşte însă că au fost ocazii când ar fi meritat să fie pedepsit, dar n-a fost prins…

“O plesnitură fierbinte, arzând,usturând, trosni zgomotos şi-i făcu mâna tremurândă să se zgârcească asemenea unei frunze zvârlite în foc. […] Tot trupul îi era zgâlţâit de spaimă, braţul îi tremura, iar mâna chircită, lividă şi încinsă tremura cum tremura în aer o frunză desprinsă.”

Partea bună a lucrurilor era că perioadele  petrecute la colegiu erau repede date uitării în timpul vacanţelor. Alternanţa şcoală-vacanţă Stephen o vede în felul următor:

“Intâi venea vacanţa şi pe urmă trimestrul următor şi pe urmă iar vacanţa şi pe urmă iar alt trimestru şi pe urmă iar vacanţa. Era ca un tren care intră în tunele şi iese din tunele.”

In timpul rugăciunilor alături de colegii săi, mintea neobosită a micului Stephen inventează fel de fel de situaţii speciale:

“…mintea lui şerpuia printre ciudatele probleme ce i se propuneau, sfredelindu-le şi părăsindu-le iar. Dacă atunci când botează un laic, acesta toarnă apă înainte de a rosti cuvintele, este copilul botezat? Botezul la care s-ar folosi apa minerală ar fi valabil?”

Părerea despre profesorii întâlniţi la colegiu e favorabilă:

“…ei îl învăţaseră doctrina creştină şi-l îmboldiseră să ducă o viaţă dreaptă, iar când căzuse în păcat greu, ei îl aduseseră la starea de har”

Crescut într-o atmosferă religioasă, eroul romanului îşi aminteşte de rugăciunile pe care le făcea alături de unchil său Charles:

“Stephen sta îngenuncheat lăngă el, respectându-i pietatea fără s-o împărtăşească . Adesea se întreba cu mirare ce îi cerea cerului cu atâta gravitate bătrânul său unchi. Poate se ruga pentru sufletele din purgatoriu sau pentru harul unei morţi uşoare sau poate se ruga lui Dumnezeu să se îndure a-i da înapoi o parte din averea cea mare pe care o risipise la Cork.”

Anii trec şi Stephen începe să înţeleagă faptul că:

“Ceasul când şi el avea să ia parte la viaţa acestei lumi părea să se apropie şi, în taină, începea a se pregăti pentru rolul cel mare ce simţea că-l aşteaptă , a cărui natură n-o intuia decât în chip tulbure.”

Apar, pe rând, primul flirt şi apoi momentele firbinţi ale dragostei:

“Toată ziua nu se gândise decât la despărţirea lor pe treptele tramvaiului în Harold’s Cross, la şuvoiul de emoţie şi mâhnire ce-l străbătuse şi la poemul ce-l scrisese atunci. Vechea melancolie şi nelinişte îi umpluse iar inima, […] dar nu-şi găsise revărsare în versuri. Inaintarea în vârstă şi cunoaştere a doi ani de adolescenţă sta între atunci şi acum, neîngăduind o asemenea revărsare.”

Trecerea de la dragostea meditativă la cea carnală nu se face uşor:

“Se întoarse către alinarea aprigelor doruri ale inimii lui, înaintea cărora tot restul era inutil şi străin. Pe lângă sălbatica dorinţă din el de a împlini enormităţile pe care le clocea gândul lui, nimic nu era sfânt. Se împăca cinic cu ruşinoasele amănunte  ale tainicelor lui desfrâuri, în care exulta pângărind cu răbdare orice chip ce-i atrăsese privirea.”

Intr-o zi, “la întâiul lui păcat violent simţise o undă de vitalitate revărsându-se din el şi se temuse că-şi va afla  trupul sau sufletul schilodit de exces.”

Ii este greu să reziste unor asemenea tentaţii…

“Avea să treacă pe lângă ele calm, aşteptând o mişcare bruscă a voinţei sale sau o chemare bruscă  a cărnii lor mătăsoase şi parfumate , trimisă sufletului său iubitor de păcat.”

Ajuns la maturitate, Stephen percepe altfel toate trăirile şi emoţiile copilăriei:

“Suieratul lui taică-său, bodogănelile maică-sii, ţipătul unei smintite nevăzute erau acum pentru el tot atătea glasuri care îi jigneau mândria tinereţii şi ameninţau să i-o umilească.”

Işi caracterizeaza tatăl astfel:

“Student la medicină, as în canotaj, tenor, actor amator, politician zgomotos, mic proprietar, mic rentier, băutor, băiat bun, povestitor de anecdote, secretarul nu ştiu cui, nu ştiu ce într-o distilerie, perceptor de impozite, falit şi în prezent apologet al trecutului său.”

Intrebat dacă se teme de Dumnezeul romano-catolicilor dacă ar face o împărtăşanie nelegiuită, spune:

“…mă tem de reacţia chimică ce s-ar produce în sufletul meu printr-un omagiu fals adus unui simbol îndărătul căruia sunt acumulate douăzeci de secole de autoritate şi veneraţie.”

Traseul vieţii lui Stephen Dedalus e, într-o formă sau alta, al fiecăruia dintre noi. De la perioada copilăriei, când faci ceea ce ţi se spune să faci, la perioada adolescenţei când începi să vezi lumea cu minta ta, la maturitate, când calea pe care o vei urma in viaţă e bine conturată. Cât de largă sau cât de lungă e aceasta, depinde de activitatea noastră în şcoală şi de atitudinea părinţilor faţă de noi în primii ani de viaţă.

Până la urmă, Stephen îşi alege singur calea pe care s-o urmeze în viaţă. Observaţi că numele lui de familie e Dedalus, nu Icarus. Nu cred că James Joyce a ales întâmplător acest nume!

 

 


Share