“…hăituit de vicisitudinile unei existente nesigure, s-a lipsit si de certitudinile în care credeau colegii săi de boemă şi de iluzii. “Să urmezi maeştrii? Pentru ce ar trebui să fie urmaţi?” s-a intrebat el, retoric, având răspunsul pregătit: “ Ei au fost maeştri tocmai fiindcă n-au urmat pe nimeni.” Intr-o zi s-a îmbarcat pe un vapor, cu direcţia Tahiti, decis să-şi pună în aplicare ideile.”

“…Gaugain s-a dus în Tahiti hotărât să împărtăşească efectiv viaţa indigenilor. Locuia ca ei într-o colibă, se hrănea ca ei şi a ajuns să creadă în zeii lor.”

“A întors spatele Parisului numai pentru că vrea să meargă mai departe decât ar fi ajuns pe bulevardele lui. Si-a părăsit prietenii, pentru că ţinteşte mai sus decât ei. Ca şi Diderot, e convins că tahitianul se apropie de originea lumii, în vreme ce europeanul se apropie de bătâneţea ei.”

“In timp ce acuză artificiile vieţii pariziene, devoră în fiecare lună o revistă simbolistă rafinată ca Mercure de France. “Sălbatecul” Gaugain aşteaptă laurii din partea lumii pe care o învinuieşte, demonstrându-ne că artistul se poate răzvrăti împotriva societăţii, dar nu poate trăi cu totul în afara ei.”

“Sălbăticia lui Gaugain nu mi se pare o formă de renunţare, ci o formă de a spera. El vrea să întinerească arta, s-o elibereze de rutină. Se afundă in jungla tropicală pentru a cuceri intrarea la Luvru.”

“Intr-o zi de mai a anului 1903, un indigen, un fost canibal din Hive Hoa, a stăbătut cătunul strigând:”Gaugain a murit, nu mai există niciun om.” Iată un omagiu mai mare decât cel pe care i-l refuzase până atunci, “sălbatecului”, Parisul.”

Octavian Paler:”Un muzeu în labirint sau o istorie subiectivă a autoportretului”