Interviu cu marele om de jazz, Harry Tavitian Imprimare 7272 Afişări
Scris de Dani Godja   
Sâmbătă, 06 Martie 2010 08:02

În data de 14 martie 2010, Harry Tavitian şi Cserey Csaba vor concerta pentru prima dată în cariera lor în Maramureş. Acest eveniment va avea loc chiar în Sighetu Marmaţiei. Harry Tavitian este un nume puţin cunoscut sighetenilor, aşa că am realizat un interviu plin de informaţii în exclusivitate despre activitatea de peste 35 de ani a marelui om de jazz, interviu pe care vă invit să-l citiţi în continuare, cu atât mai mult cu cât conţine dezvăluirea în premieră a istoriei scrisorii si piesei trimise lui Mircea Eliade.

 

1. Dani Godja: Stimate domnule Harry Tavitian, faceţi ethno-jazz de peste 30 de ani, de pe vremea când acest termen nici nu era cunoscut in România. Pentru cei care încă nu vă cunosc, ne-aţi putea vorbi un pic despre muzica dumneavoastră? 

 

Harry Tavitian: Am numit concertul nostru „De la blues la etno-jazz”, deşi nu prea îmi plac etichetele. Încă de la începuturile mele jazzistice am folosit folclor în muzica mea. Şi cu toate revizuirile pe care mi le-am făcut periodic, acesta a continuat, sub o formă sau alta, să existe, pe lângă multe alte ingrediente. Faptul că astăzi, la 35 de ani distanţă, etno-jazzul este noul stil al jazzului, pentru mine nu înseamnă decât, eventual, o confirmare a jazzului făcut de mine – instinctiv – cu peste 3 decenii in urmă. Dar mult mai important decât asta este altceva: în istoria sa de peste un secol, jazzul a cunoscut mai multe stiluri distincte. Fiecare nou stil a însemnat o nouă revoluţie şi o nouă estetică dar de fiecare dată s-a păstrat tot ce au avut mai valoros stilurile anterioare. La fel este şi muzica mea de astăzi, un amestec de folcloruri din zona Balcanilor şi Caucazului cu muzica de cameră contemporană, muzica medievală, blues, totul fiind exprimat pe limba jazzului – adică creaţia spontană.

 

2. D.G.: Aţi avut un concert care se înscrie în cadrul “cursurilor de limbă, cultură şi civilizaţie românească”. Despre ce este vorba, mai exact?

 

H.T.: Este vorba de concertul din vara trecută de la Braşov, în duo cu Cserey Csaba, unul din cele 6 concerte pe care le-am avut anul trecut in programul “Teach me Tonight”, la invitaţia Institutului Cultural Roman. Muzica noastră s-a dovedit foarte sugestivă pentru participanţii la cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie, pentru ce înseamnă azi identitatea culturală românească. Sala a fost arhiplină – nu au fost doar participanţii la curs, concertul  fiind deschis şi publicului din Braşov. Am avut o primire foarte entuziastă. Chiar de curând mi-a scris din Slovenia unul dintre participanţi, care fusese cucerit de muzica noastră.

 

 

3. D.G.: În prezent nu prea mai avem folclor ci, mai degrabă, o stare de spirit de tip folcloric. Ce ne-ar putea determina ca popor să ne întoarcem la tradiţii înainte de a ne pierde rădăcinile?

 

H.T.: Să zicem mersi că moşii nostri şi-au făcut datoria faţă de noi şi ne-au dat o identitate. Noi, astăzi, încă mai rezistăm din această moştenire. Dar dacă ea nu este cultivată, dispare. Folclorul autentic, astăzi, este din ce în ce mai greu de găsit. Singurul motiv de optimism ar fi că prin alte părti a dispărut de tot. Nu cred că ne mai putem întoarce la tradiţii, decât la nivel personal. Ca popor, partida e pierdută. Dar şi aici putem fi optimişti: alţii au pierdut-o cu mult înaintea noastră şi acum vin şi caută pe la noi şi sunt disperaţi că şi pe-aici a cam început să sece balta.

 

 

4. D.G.: Aveţi o dublă apartenenţă: armean prin naştere şi român prin adopţie. Ce efect a avut această situaţie asupra dumneavoastră ca muzician şi ca om?

 

H.T.: A fost o bogaţie sufletească în plus. Nu este meritul meu. Eu doar profit de asta şi încerc să înmulţesc acest talant. Nu este uşor să ai în spate două matrice veritabile, distincte şi mai ales independente. E greu. Multumesc, totuşi, lui Dumnezeu că mi-a daruit această povară.

 

5. D.G.: În 1973 aţi intrat la Brasov, la Pedagogie Muzicală. Acolo, printre alţi studenţi, v-aţi împrietenit şi cu sigheteanul Alexandru Gavaller (NR: în prezent profesor de muzică şi celebru lutier). Dacă vă mai aduceţi aminte de anumite momente comune, ne-ar face plăcere să le împărtăşiţi cu noi.

 

H.T.: Îmi aduc aminte cu mare drag de Şoni. Aveam 21 de ani atunci. Vârsta la care orice băiat vrea să fie un cocoş. În schimb, Şoni era liniştit, blând, calculat, sfătos, bun coleg, şi avea şi umor. Sunt sigur că şi astăzi este genul de om pe care poţi conta. Iar faptul că modelează copilul la fel cum dă viaţă lemnului, îl transformă într-un meştesugar de suflete. Cred că nu îşi putea împlini o datorie mai frumoasă ca asta.

 

 

Cserey Csaba si Harry Tavitian6. D.G.: Sunteţi cel mai vechi organizator de concerte de Crăciun din România, primul astfel de concert având loc în 1982 la Constanţa. Acum, acest gen de evenimente a devenit o modă, totul devenind foarte comercial, însă dumneavoastră aţi editat recent, împreună cu Cserey Csaba, un album inedit de colinde. Ne puteţi da câteva detalii despre “Birth”?

 

H.T.: Toate aceste concerte de Crăciun din anii ’80 erau adevărate guri de oxigen atât pentru mine cât şi pentru publicul nostru. Şi, în plus, s-au intrupat după mulţi ani, la sfârşitul lui 2008, în CD-ul “Birth”. Aşadar, “Naşterea” este rezultatul acumulărilor a 25 de ani de studiu şi de practică a colindului, din perspectivă jazzistică. În tot acest timp am sedimentat mai multe straturi şi modalităţi de sinteză a colindului românesc şi armenesc. Şi tocmai când “Birth” stătea să se nască, mi-a venit ideea să extind şi mai mult această îmbinare de culturi, şi le-am adăugat acea invenţie din a doua jumătate a sec. XIX a sclavilor negri din sudul Americii – care la rândul ei se născuse la întâlnirea muzicii şi religiei negrilor africani cu cele ale europenilor din sudul Americii – negro-spiritual-ul.

 

7. D.G.: La trei săptămâni după Revolta de la Braşov din 1987, aţi avut curajul de a cânta acolo o suită de colinde româneşti pe teme de Bela Bartok,  pe un text publicat în “Anuarul Maramureşului”. Ne puteţi da mai multe detalii? Aţi mai avut şi alte conexiuni cu Maramureşul?

 

H.T.: Pentru suitele de Crăciun pe care le cântam spre sfârşitul anilor ’80 am studiat obiceiurile legate de această mare sărbătoare. Ieşeam  cu texte de colinde, costumaţie, instrumentaţie specifică, tot ce trebuia pentru a crea atmosfera de ritual. Partea de teatru instrumental era importantă în acele suite. Cu puţinele mijloace pe care le aveam, încercam să aducem lumină în suflete. La Festivalul de jazz Braşov din 1987, la trei săptămâni după Revoltă, am cântat, intr-adevar, suita de colinde româneşti pe teme de Bartok. În oraş  era o atmosferă atât de apăsătoare cum nu am mai văzut niciodată, nicăieri. Peste tot erau patrule cu câini, oraşul parea sub ocupaţie. La fel şi sala de concerte, era clar că era bine supravegheată. Am început suita cu textul “Sculaţi, sculaţi, boieri mari, sculaţi voi români plugari!” Cu toate că era o suită de colinde, păstrasem dramatismul muzicii lui Bartok. Nu pot să uit starea de spirit din sală şi cum au venit la sfârşit oameni în toată firea la mine, cu lacrimi în ochi, şi mi-au zis: „Nu vă daţi seama ce aţi făcut pentru noi în seara asta”. Imediat după concert, în cabina artiştilor, a venit la mine un activist UTC si a trebuit să dau explicaţii, ce semnificaţie a avut suita. Mă aşteptam la asta şi venisem blindat: „Păi eu, armean, să vă explic dumneavoastră tradiţiile populare româneşti? Nu ştiţi că se pleacă la colindat în noaptea de ajun? Deci gazdele trebuie să se trezească din somn. Textul pe care l-am spus e unul publicat în Calendarul Maramureşului”. Aveam exemplarul la mine, i-am arătat şi cartea „Colinda românească” a Monicăi Bratulescu, din care citase şi Mircea Eliade în „Istoria credintelor si ideilor religioase”. I-am vorbit despre sincretismul artelor în teatrul popular, pe care încercam să-l recreăm în limbajul jazzului. Baiatul a fost civilizat, si-a notat si se vedea că de fapt se bucura că avea ce raporta „mai sus”. N-am avut alte neplaceri.

 

Dupa 1989 nu mai deschisesem „Calendarul Maramureşului”. Datorită întrebării dumneavoastră l-am răsfoit iaraşi şi mi-am dat seama, o dată în plus, de valoarea lui deosebită. A fost editat în 1980 la Baia Mare de Ion Bogdan, Mihai Olos şi Nicoara Timiş; semnau o multime de personalităţi. Amintesc doar de Valeriu Anania, Ioan Alexandru, Constantin Noica, Laurentiu Ulici, Nichita Stanescu. Am descoperit pe net că şi „Calendarul” a avut o istorie zbuciumată - primul tiraj a fost oprit de la difuzare şi topit. 

 

Alte conexiuni ale mele cu Maramureşul ar mai fi folclorul maramureşean cules de Bartok, pe care îl folosesc uneori în piesele mele. Trebuie să mai pomenesc de Simon Hollosy, importantă personalitate a artelor plastice din zona Europei Centrale, un armean născut la Sighet şi care o bună parte a vieţii a trăit şi a creat la Baia Mare, fiind întemeietorul Şcolii de Pictura de la Baia Mare în cadrul căreia a îndrumat zeci de generaţii de tineri plasticieni. Placa memorială de pe casa familiei sale din Sighet este gravată în trei limbi – română, armeană şi maghiară.

 

 

 8. D.G.: În plin apogeu al dictaturii comuniste aţi avut îndrăzneala de a-l invita in 1988 pe Mircea Dinescu să recite poezii din “Moartea citeşte ziarul”, un volum interzis de comunişti. Cum de numai aveţi acum acelaşi curaj de a riposta cultural faţă de situaţia din România de după 1989?

 

H.T.:  Înainte de '90 trebuia, într-adevar, să fii foarte curajos, îndrăznet şi temerar ca să înfrunţi "duşmanul". Dacă mai aveai şi un mesaj şi ştiai cum să-l transmiţi, treaba era rezolvată. Astăzi, în schimb, ai nevoie de o putere, o energie şi o forţă de taur ca să te poţi pune cu el. Înainte de '90, de voie-de nevoie, deprinsesem toţi tot felul de procedee de a dribla autorităţile de partid şi de stat, că oricum nu dădea nimeni doi bani pe ele, învăţasem să desluşim printre rânduri şi multe alte şiretlicuri. Astăzi nu mai ţine cu chestiile astea. Înainte de '90 adversarul era unul singur, bine conturat, foarte receptiv şi omogen. Astăzi el este multicefal, difuz, surd şi pervers. Eu ce pot să fac, decât să cânt? Ce bine ar fi să-şi facă fiecare treaba lui, cum ştie el mai bine!   

 

9. D.G.: Ce iubiţi şi ce detestaţi cel mai tare în România?

 

H.T.: Iubesc sufletul descuiat, senin. Detest omul prefăcut. În România? Toată lumea se pricepe la toate şi fiecare moare de grija altuia. Cu toate astea, şi cu toate riscurile iubesc evlavia romanească.

 

 

10. D.G.: Aţi vizitat America abia la ani buni după Revoluţie, însă aţi descoperit acolo, în Ţara Făgăduinţei, comunismul în floare. Cum aşa?

 

H.T.: Primul turneu în America l-am avut in 1997. Deci, nu eram demult scăpaţi de sub comunism. Iar în America... ce credeţi? Am fost uluit să-i văd pe mulţi vorbind încet prin casă, sau cu mare atenţie ce vorbesc la telefon... să nu scape ceva “interzis” pe gură... sau ce scriu prin emailuri... şi credeţi-mă că mai pot continua. Le era o frică teribilă de a nu încălca “the politically corectness”. Şi, practic, nici nu călcasem încă pe pământ american, când am avut primele contacte cu sistemul lor draconic şi umilitor, pe lângă care Securitatea noastra parea copil. Primele semne le-am avut chiar de la Bucureşti, când am fost la Consulatul american pentru viza şi unde toată lumea era tratată degradant, atât ca procedurile care trebuiau urmate cât şi ca atitudine a personalului. De exemplu, am fost întrebat dacă am cont în bancă, maşină, casă, terenuri şi orice alt fel de avere. La toate am raspuns negativ şi mi s-a spusAtunci, cum vreţi să plecaţi în America?” În avion, înainte de sosirea la New York, ni s-a adus un teanc de formulare de completat. Asta, cu vreo două ore înainte de aterizare, pentru că aveam foarte multe de scris. Începând cu biografiile bunicilor, străbunicilor s.a.m.d.

 

Cu toate că jazzul, singura contribuţie autentică a Americii la cultura lumii, este viaţa mea şi aproape toate rudele mele sunt acolo, nu am trăit niciodată cu iluzia mitului american. Vorba lui Cioran... diferenţa dintre un tip de societate şi altul este cel dintre o poliţie şi alta. Nimic altceva.

 

 Harry Tavitian

11. D.G.: Ce măsuri credeţi că trebuie să luăm pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor sufocante ale comercialului?

 

H.T.: Să luăm seama la noi înşine, la comoditate, egoism, autosuficienţă. Să nu mergem cu turma, să ne definim propriul nostru univers spiritual ca să ştim ce avem de urmat şi de cultivat, să avem curajul de a încerca oricând şi altceva, să nu luăm totul de-a gata, să punem totul sub semnul întrebării, să gândim cu capul nostru şi nu în clişee, dar mai ales să simţim cu inima şi nu cu altceva.  

 

 

12. D.G.: Cei tineri ar trebui să ştie că, pe vremea lui Ceauşescu se cânta mai mult blues şi jazz deoarece acestea sunt muzici născute din suferinţă şi dorinţă de libertate. De ce se cântă acum aceste genuri muzicale?

 

H.T.: Tot de suferinţă. Şi cred că şi dorinţa de libertate devine, încet-încet, mult mai mare decât pe vremea lui Ceauşescu.

 

 

13. D.G.: “Ce pian aveţi?” este o întrebare-şablon pusă de dumneavoastră organizatorilor de concerte. Care este cel mai bun pian la care aţi cântat vreodată? Dar cel mai drag?

 

H.T.: Am cântat pe tot felul de piane. De la cele mai dogite până la cele mai grozave mărci posibile. Jazzul se poate cânta oricum. Nu pianul e important. Pot să vă spun că la jazz publicul te poate face să dai o capodopera pe cel mai hodorogit pian şi tot din cauza lui poti rata un concert pe cel mai bun pian din lume.

  

14. D.G.: După mulţi ani în care nu aţi mai cântat blues, de un timp o faceţi din nou, chiar daca sporadic. De ce aţi luat aceste decizii?

 

H.T.: Cu vreo 40 de ani în urmă mi se inoculase în minte că America dăduse omenirii bluesul. Mai târziu aveam să constat că bluesul a fost făcut de unii de care America îşi cam bătuse joc. Şi când am descoperit această Americă, eu, care cântam blues de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, nu am vrut să-l mai cânt. Poate că m-am supărat ca văcarul pe sat dar au mai fost şi alte motive. În anii ’70 - ’80 eu cântam blues prin toată ţara, ca o supremă atitudine de protest. Şi lumea întelegea asta, pentru că este, de fapt, însăşi esenţa acestei muzici. În schimb, pentru numeroşii bluesmani apăruţi imediat după 1990, bluesul nu era mai mult decât un amuzament facil, iar asta mi-a pus capac. E drept, vremurile se schimbaseră. Atunci mi-am zis „ajunge cât blues am cantat”! Astăzi, după ce a mai curs multă apă pe Dunare, pot să vă spun că eu nu am părăsit bluesul niciodată.

 

Pe la mijlocul anilor ’80 mulţi colegi şi specialişti ai jazzului nostru mă criticau pentru limbajul atât de liber al muzicii mele. Într-o bună zi Johnny Raducanu le raspunde: „De armeanu’ să nu vă legaţi, că are paşaport!” Paşaportul era bluesul.

 

Acum putem să mergem în Europa fără paşaport. Dar după cum îmi miroase mie, s-ar putea să fie iar nevoie de blues!

 

15. D.G.: Ce proiecte şi ce reuşite aţi avut până acum cu Fundaţia Culturală “Harry Tavitian”? Planuri de viitor?

 

H.T.: Fundaţia am făcut-o în 1992 şi am avut ca scop promovarea jazzului în contextul artelor surori, aducerea în faţa publicului constănţean a unor importante valori ale artei din ţară şi străinătate, găsirea unor talente încă negăsite (din orice domeniu artistic) şi promovarea lor în Constanţa, în ţară şi peste hotare. Ştiam că ele există şi nici nu a trebuit să căutăm prea mult. Au venit aproape singure. Astăzi unii dintre ei sunt nume importante în noua artă românească. Am organizat un club de jazz, expoziţii, lansări de carte şi serialul de concerte „Atelier de Improvizaţie”, prin care am vrut să arătăm complexitatea şi resursele uriaşe ale jazzului şi că, de fapt, "this is jazz, this is not music!".

 

În 2001, când Preţedintele Consiliului Judeţean Constanţa ne-a interzis concertul de Crăciun de la Muzeul de Artă (picasem, întâmplător, în mijlocul unei reglări de conturi politice), mi-am dat seama că făcusem destul pentru Constanţa.

 

16. D.G.: Primele albume le-aţi scos la începutul anilor 80 în Anglia si Germania. Majoritatea albumelor dumneavoastră nu au fost niciodată comercializate în România. Ştiind că uneori mai scrieţi şi poezie, există vreo şansă să le vedem vreodată re-editate pe CD în România, alături de un volum de poezii?

 

H.T.: Poemele mele sunt nişte accidente. La mine poezia este o stare continuă care se implineste in muzica. Au fost momente în care am simţit nevoia şi de cuvânt şi aşa s-au născut câteva poezii pe care le-am inclus şi în cartea la care lucrez. Cartea aş vrea să o însoţesc şi de două CD-uri cu muzică din diferite momente ale carierei mele. Un alt proiect al meu este, într-adevar, să scot pe CD albumele apărute în anii ’80 în străinătate.

 

 

17. D.G.: Îmi aduc aminte că v-am descoperit muzica la un an de la primul album ce l-aţi lansat în România, “Axis Mundi”, împreună cu trupa Orient Express. După atâţia ani, Orient Express-ul “pufăie zgomotos” pe toate meridianele lumii. Care sunt cele mai reprezentative destinaţii ce le-aţi avut? Dar cele mai dragi?

 

H.T.:  Fiecare concert este important pentru mine, indiferent unde este el – în America sau în România, la un mare festival sau într-un club, într-o capitală europeană sau într-un sat. Eu ştiu că trebuie să dau ce am mai bun în acel moment, oriunde m-aş afla. Cadoul pe care mi-l face un om acordându-mi doua ore din viaţa lui ca să mă asculte trebuie răsplătit pe masură.

 

Cu Orient Express-ul am umblat prin toată ţara. Pe-afară am fost la Smithsonian Folklife Festival de la Washington (1999), la Expoziţia Mondială de la Hanovra (2000), la Graz, capitala Culturală a Europei (2003), în Italia, la festivalul de la Cormòns şi la Viena, la Clubul Porgy&Bess, unul dintre cele mai celebre din Europa (2006), din nou la Graz la festivalul „Echoes of Ethno”, la Budapesta şi la Festivalul de Jazz “Varna Summer”, Bulgaria  (2007), la festivalurile de la St. Veit (2008) şi Gmunden (2009) în Austria. Cineva comenta recent pe blogul meu: „În 2000 l-am vazut pe Harry cu Orient Express la Hanovra. Au stat o saptămână şi au cântat în pavilionul României la Expo 2000. Seară de seară. Mii de oameni cu gura căscată. A fost considerat evenimetul nr. 1 al întregii Expoziţii Mondiale”.

 

Un concert care s-a lasat cu „cântec” a fost la Gărâna în 2008, unde, fiind o lume foarte amestecată, recitalul nostru a împărţit, practic, publicul în două. M-am bucurat să regăsesc la Gărâna o parte din tipologia publicului cu care eram obişnuit în anii ‘80 la festivalurile de la Sibiu, Costineşti, Cluj, Iaşi sau Braşov. Păcat, însă, ca directorii noştri de festivaluri (din toată ţara) nu au o strategie mai clară, pe măsura dimensiunii culturale a acestor evenimente, care până la urmă eşuează într-un ghiveci de stiluri, muzicieni şi public (care din cauza acestui amestec se privesc unii pe alţii cu suspiciune, uneori chiar cu răutate). Festivalurile valoroase de jazz din Europa au în spate un om (sau un grup) cu o idee limpede despre ceea ce doreşte să propună publicului acel festival. Şi astfel, toată lumea care se adună acolo (muzicieni şi public), formează un grup omogen, în interiorul căruia există un dialog creator. Din păcate, organizatorii de festivaluri de la noi sunt o pradă uşoară în mâna impresarilor străini, pentru care proprii lor muzicieni reprezintă doar o marfă, iar România, doar o piaţă nouă de desfacere. Scopul final este profitul. În bani, bineînţeles. Un alt punct sensibil al organizatorilor nostri de festivaluri este că sunt foarte impresionabili la nişte nume (cu o rezonanţă cât mai anglo-saxonă) în jurul cărora este foarte multă (şi bine orchestrată) reclamă. Dar viaţa ne dovedeşte în continuare, că de la această reclamă şi până la realitatea de pe scena e cale lungă.

 

 

18. D.G.: Pe “Axis Mundi”, album puternic influenţat de filosofia lui Eliade, este o piesă înregistrată în 1984 la Sibiu pe care chiar i-aţi trimis-o acestuia la Chicago. Aţi primit vreun feedback la vremea respectivă?

 

H.T.: Este vorba de „Omagiu lui Mircea Eliade”, piesa dedicată marelui savant a carui operă stiinţifică mă bântuia pe la începutul anilor ’80. Prima audiţie a piesei a fost, într-adevăr, la Festivalul Internaţional de Jazz de la Sibiu, pe 31 martie 1984.

 

După exact un an, pe la începutul lui aprilie ’85, mă vizitează dl. Teodor Ionescu, critic de artă, fost şef al Pinacotecii Brukenthal, descoperitor al comorilor colecţiei, identificând peste 1000 de tablouri şi care a avut foarte mult de suferit din partea Securităţii dupa furtul tablourilor din 1968. Eu tocmai ascultam banda cu concertul nostru de la Sibiu ’84. I-a atras atenţia imediat şi zice „Ce asculţi acolo?”. Zic „E recitalul nostru de la Sibiu de anul trecut”. „Bravo bă, îmi place”. În ciuda vârstei lui ţi a bătăilor de la Securitate în urma cărora se resimţea serios, nu a fost niciodată depăşit de vremuri. Ştiam din întâlnirile noastre anterioare că se cunoaşte cu Eliade, Noica, Cioran şi Ionesco, îmi povestise multe despre asta. Şi îmi vine ideea să-i spun „Ştiţi că una din piesele pe care le-am cântat se numeşte „Omagiu lui Mircea Eliade”? I-am dedicat-o dânsului”. Deodată a căscat ochii: „Ce spui? Cum a fost? Povesteşte-mi”. I-am descris piesa şi i-am spus cum sala de 800 de locuri în care se aflau peste 1000 de spectatori a aplaudat minute în şir la anunţul titlului piesei. Era foarte emoţionat: „Pune-mi piesa imediat, s-o ascult”. Am ascultat-o şi am tăcut apoi câteva clipe, după care zice „Mâine plec la Bucureşti şi mă întâlnesc cu Noica în Gara de Nord. Pleacă la Paris şi o să se vadă cu Cioran şi cu Ionescu şi o să vină şi Eliade de la Chicago. Copiezi imediat piesa pe o casetă şi i-o dau lui Noica să i-o dea lui Eliade. O să se bucure, îi plac chestiile astea”. Vă daţi seama ce simţeam în clipele alea? După care, mă gândesc eu că am bagat-o pe mânecă „Lăsaţi domnu’ Ionescu, nici n-am terminat-o încă, mai am de lucru la piesa asta”. „Taci bă din gură, faci copia în seara asta şi mâine dimineaţa viu să mi-o dai”. „Şi ce-o să spună domnu’ Eliade de bazaconiile mele, n-aţi văzut ce stridente şi ce cacofonii sunt p-acolo?”. „Taci bă, tu crezi că bătrânu’ e încuiat? Ştie el ce-i cu chestiile astea. Şi îi scrii şi o scrisoare”. „Aoleo, domnu’ Ionescu...”. „Mâine dimineaţă îţi fac corectura la scrisoare şi am plecat”.

 

Ne-am mai văzut peste câteva luni, mi-a spus că i-a dat plicul meu lui Noica iar apoi Noica i-a confirmat că i l-a înmânat lui Eliade. Şi m-a întrebat dacă am vreo veste. „Ce veste?” zic eu. „De la Eliade. Nu ţi-a răspuns?”. „Unde să-mi răspundă? Nu i-am scris adresa mea.” Şi supărat cum nu prea l-am mai văzut: „Păi bine mă deşteptule, cum nu i-ai scris adresa ta? Ţi-ar fi răspuns cu plăcere. Bătrânu’ le răspunde la toţi. Şi mie, unde mi-o fi fost capul când ţi-am corectat scrisoarea?”.

 

Până acum trei ani tot ce v-am relatat mai sus era mai mult o legendă, deşi inclusiv presa aflase şi scrisese despre chestia asta. În 2007 a apărut la Editura Criterion volumul 5 din „Mircea Eliade şi corespondenţii săi” de Mircea Handoca, în care autorul publica şi scrisoarea mea din 9 aprilie 1985. După 22 de ani am avut confirmarea că scrisoarea şi caseta cu piesa mea dedicată lui Mircea Eliade ajunseseră în mâinile ilustrului destinatar. Ce n-aş da să ştiu ce-o fi zis Eliade ascultând „Omagiul” meu? Dumnezeu aşa a aranjat lucrurile, ca să nu ştiu. Mai bine!

 

Originalul scrisorii se află astăzi în arhiva Mircea Handoca.

 

19. D.G.: “Old Balkan Rhapsody” este un alt album foarte reprezentativ pentru publicul pasionat de jazz. Care este povestea lui?

 

H.T.: Sunt foarte zgârcit cu editarea pe CD a muzicii mele. Vreau să scot doar lucruri de care sunt mulţumit. Nu mă grăbesc şi nu-mi place să pălăvrăgesc. Vreau să vorbesc doar când am ceva de spus.

 

Old Balkan Rhapsody” e scos în 2002 şi este primul (şi singurul album al meu de pian solo, până acum). Prefer înregistrările „live”. Pe OBR sunt reunite două înregistrări live: prima, la Noci în Italia în 1993, cea de a doua la Szeged în 2000. Cu toate acestea albumul este foarte unitar. Ca şi „Axis Mundi”, OBR a fost o reacţie şi la războiul din Kosovo – textul pe care l-am citat din Georgios Prevelakis – „Balcanii, cultură şi geopolitică”, cred ca e edificator: „Balcanii şi-au căpătat în timpurile din urmă o tristă faimă, datorită exacerbării naţionalismelor în epoca modernă şi contemporană. Cauza trebuie căutată în încăpăţânarea elitelor intelectuale şi politice, susţinute de factori de decizie europeni, de a imita cu orice preţ modelele occidentale. Realităţile complexe ale Balcanilor se răzbună, declanşând interminabile conflicte distrugătoare, capabile să tulbure pacea Europei şi a lumii întregi. Europa, şi mai nou Statele Unite, uită că Balcanii sunt partea cea mai veche a Europei, iar lumea balcanică, paradigmă a Europei însăşi”.

 

Am încercat să fac ca pe acest CD să trăiască lumea balcanică cea autentică, plină de farmec şi vitalitate.

 

Regretatul scriitor Radu Anton Roman spunea: „Pentru Harry, ca şi pentru mine, a fi balcanic este un privilegiu”.

 

20. D.G.:  De-a lungul timpului aţi jucat în câteva piese de teatru. În ce măsură a fost actoria o formă de muzică şi actorii, instrumente pentru dumneavoastră?

 

H.T.: Încă de pe la începuturile mele jazzistice mulţi regizori de teatru sau film îmi spuneau că muzica mea are foarte mult dramatism. Mult mai târziu mă gândeam că din perspectiva asta, aplecarea mea timpurie către sincretismul artelor nu a fost deloc întâmplătoare. De pe la mijlocul anilor ’80 începusem să folosesc elemente de teatru instrumental, cu regie, scenografie, costum. Mi-a plăcut totdeauna la jazz că te lasă să priveşti în curtea vecinului. Mai vezi una, alta, iţi mai vine vreo idee, te mai împrospătezi, te mai regenerezi. În 1988 a venit şi prima solicitare din partea unui regizor profesionist. Doamna Kovacs Ildiko a venit special de la Cluj să pună „Furtuna” de Shakespeare la  Constanţa, ca să-i pot face eu muzica de scenă. Au urmat la Bucureşti, „Melissa” de Kazantzakis cu Victor Rebengiuc în rolul principal în 1995 şi „Orgasm” de Vlad Zografi în 2001, puse de Nona Ciobanu. În toate trei am facut muzica live, fiind şi muzicant şi actor. Experienţa cu teatrul mi-a fost foarte folositoare. Probabil că după atâta libertate a jazzului, aveam nevoie şi de puţină ordine pe care teatrul mi-a impus-o rapid. În plus am învăţat multe de la regizori şi de la actori. Şi bune şi rele. 

 

 

Harry Tavitian la Valenii de Munte (Ianuarie 2010)21. D.G.: Ştiu că v-aţi retras in această iarnă la casa de vacanţă (din 1880) de la Vălenii de Munte unde lucraţi la “Zavera”, cartea propriei vieţi. Ce ne puteţi spune despre ea? Pe când credeţi că o vom putea citi?

 

H.T.: În 2009, în ciuda crizei sau poate tocmai de aceea (la vremuri grele lumea îşi aduce aminte şi de cele sufleteşti), cel puţin pentru mine a fost destul de lucru. Proiectul de care am mai amintit – „Teach me Tonight” de la Institutul Cultural Roman, care s-a terminat cu concertul de Crăciun de la Ateneul Român unde l-am avut invitat şi pe Cserey Csaba – dar şi o mulţime de alte concerte, de la  Frankfurt şi Bruxelles până la Dumbrăveni şi Vălenii de Munte. Aşa că în ianuarie, după sărbători, mi-am luat nevasta şi pisica şi am plecat la Văleni, să ne bucurăm de tihnă. Avem o căsuţă foarte veche, cu pereţii din împletitură de alun lipită cu pământ, tavanul de lemn, soba de teracota cu lemne. Am lucrat şi la „Zavera” – o carte pe care am început-o prin 2002. Încă de la începuturile carierei, m-am pus gospodăreşte pe adunat orice material legat de ceea ce mi se întâmpla în jazz: presa scrisă, înregistrări radio, TV şi mai  nou de pe internet, afişe, programe, fotografii. Sunt băiat strângător, ca orice armean adevărat. Şi a venit o vreme când am spus si eu precum Anton Pann: „de la lume adunate şi-napoi la lume date!” Şi aşa s-a născut această carte, în care am pus mai întâi ecouri ale concertelor mele (cronici, interviuri). Am adăugat apoi şi fragmente de memorii, aşa că cititorul îşi poate face o imagine nu doar despre muzica mea ci şi despre lumea jazzului nostru de la începutul anilor ’70 până în prezent. O lume în care eu am cam fost o piatră de poticneală. Aşa cum în jazz muzicienii sunt împreună-creatori cu publicul lor, aşa şi în carte, povestea mea se va împleti cu poveştile spectatorilor, ale criticilor, ale colegilor. Dumnezeu singur ştie când voi reuşi să o termin. Si dacă voi reuşi.

 

 

22. D.G.: Care sunt muzica şi cărţile care v-au marcat tinereţea şi v-au format ca om? Dar cele pe care le preferaţi în prezent?

H.T.: În afară de Cartea Sfântă, nu vă pot da un titlu anume care mi-a dat viaţa peste cap. Oricum, sunt destule cărţi care mi-au plăcut şi mi-au lăsat urme. Prima tinereţe muzicală mi-am trecut-o cu Beatles, Rolling Stones, Hendrix şi toate trupele vremii. Cred că am fost ultima generaţie răsfăţată. Apoi am descoperit bluesul şi după un scurt pasaj prin rhythm & blues şi soul am ajuns la jazz. În tot acest timp muzica clasică a fost un fundal constant de pe la 4-5 ani şi până azi. Preferinţele mele literare sau muzicale de astăzi pot proveni din orice gen al acestor arte. Trebuie doar să mă convingă că treaba e facută cu talent, dragoste şi puţină muncă.

 

 

23. D.G.: În prezent, vă place (fără excepţii) muzica de la origini până la Haydn, un capitol cu totul special fiind muzica tradiţională a popoarelor. Totuşi, care sunt muzicienii de după Haydn pe care-i apreciaţi cel mai mult?

 

H.T.: Da, am spus că până la Haydn îmi place tot ce s-a făcut, “in integrum”. Din a doua jumătate a sec. XVIII încep să se mai rărească rândurile. Adică nu tot ce a scris orice compozitor mi se pare grozav. De exemplu la Beethoven îmi plac sonatele pentru pian. Tot aşa, selectiv, îmi plac Debussy, Ravel, îmi plac mult Şcolile Naţionale, Dvorak, Liszt, Chopin, Grieg, Satie, Bartok, Borodin, Musorgski, Rimski-Korsakov, Skriabin, Rahmaninov, Stravinsky, Prokofiev, Haciaturian, Sostakovici, Messiaen, Penderecki, Shchedrin, Schnitke, Mansurian.

 

De la noi, la fel, „in integrum” muzica laică şi religioasă începând cu Filotei Monahul, Eustatie Protopsaltul, Dometian Vlahul până în sec. XVIII. După aceea, i-aş menţiona pe Anton Pann (întreaga creaţie), Enescu (întreaga creaţie), Jora, Sabin Dragoi, Paul Constantinescu, Lipatti, Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Myriam Marbe, Aurel Stroe, Cornel Taranu.

  

24. D.G.: Fiindcă pe 14 martie 2010 o să aveţi în Sighet primul concert din cariera dumneavoastră nu doar din Sighet, ci chiar Maramureş, ce le-aţi spune maramureşenilor care n-au fost niciodată la un concert de jazz? Cum i-aţi motiva să asiste la acest spectacol?

 

H.T.: Chiar dacă nu a existat până acum o viaţă jazzistică, sunt sigur că şi în Sighet şi oriunde în Maramureş există acea comunitate a oamenilor de jazz, destupaţi la minte dar mai ales la suflet. Oameni care ştiu să se bucure de lucrul unicat care se naşte acolo în faţa lor iar în clipa următoare e gata, a zburat. Îi aştept cu braţele deschise. 

 

 

25. D.G.: Vă mulţumesc pentru amabilitatea şi răbdarea cu care aţi răspuns la acest interviu şi vă aşteptăm cu drag în Sighet.

 

H.T.: Şi eu vă mulţumesc. 

  

Dani Godja

 

6 martie 2010

www.sighet-online.ro

 


Share
Ultima actualizare Luni, 06 Ianuarie 2014 20:59