- Susţineai pe blog-ul tău că Sorin Antohi are oarece probleme privind falsuri mai mult sau mai puţin intelectuale. Sorin Antohi este o personalitate foarte cunoscută, existând riscul unui scandal de proporţii în urma acuzaţiilor tale. Ne poţi argumenta afirmaţia ta?

Presa a scris la vremea aceea despre scandalul (unul dintre scandalurile legate de numele său) Antohi legat de faptul ca şi-a falsificat CV-ul, menţionând un doctorat in istorie pe care nu l-a obţinut niciodată. A reuşit, cu susţinerea rectorului de atunci al CEU, să stabilescă un centru de cercetare, Pasts Inc., precum şi să devină prorector. Nu vreau să mă amestec în alte domenii decât filosofia, totuşi, aş vrea să remarc, cum am facut-o şi pe blog, faptul că încă de pe vremea apogeului antohian la CEU au fost destui studenţi care erau sceptici atât în privinţa operei lui Antohi, cât şi a politicii universităţii de a promova abordari la modă în ultimii ani, colectate sub numele de „inter-, multi- şi trans-disciplinaritate”. Din fericire, Departamentul de Filosofie nu a fost supus unor astfel de presiuni de inter-, multi-, şi trans-diciplinizare, astfel că am fost scutiţi de a studia aberaţii la modă acum în anumite cercuri: adică studiam teoriile şi argumentele filosofice ale lui Platon, Aristotel sau Hume, şi nu „interpretari” de tipul „falocentrism şi falogocentrism in opera lui Platon, Aristotel si Hume”.

Revenind la Antohi, scrierile sale academice se încadrează, în general, în disciplina numită „istoria ideilor”. Nefiind un expert în aşa ceva, şi neputând compara, deci, opera sa cu exemplare de elită din acel domeniu, nu vreau de data asta să fiu prea dur, doar să remarc (a) faptul că omul nu făcea nici istorie, nici filosofie, nici ştiinte politice, nici sociologie, nici antropologie, dar, totuşi, în Romania i se spunea, dupa caz, „istoricul, filosoful, sociologul, politologul şi/sau antropologul, Sorin Antohi”, şi (b) faptul că în astfel de domenii ale ştiintelor sociale, precum istoria ideilor sau studiile culturale, e greu de multe ori să distingi clar între ştiinta autentică şi „vrăjeală”, de aceea atitudinea mea în privinţa legitimităţii epistemice a unor astfel de domenii este, în general, conservatoare – în privinţa cercetării asupra trecutului, mă interesează mai mult studiul bazat pe cercetare în arhive şi pe marturii scrise şi orale, în privinţa ideilor, mă interesează filosofia propriu-zisă.

Ca să nu crezi că sunt eu prea dur cu Sorin Antohi, vezi un articol scris în presa de limba engleză din Ungaria , intitulat "The professor of lies" (profesorul minciunilor), unde autorul menţionează chiar şi posibilitatea, în legătură cu Antohi şi centrul său de cercetare, a ceea ce tocmai am scos în evidenţă mai sus, şi anume a dificultăţii de a distinge studiul istoric autentic de abordările “la modă”: http://www.pestiside.hu/20061030/sorin-antohi-and-the-tragedy-of-the-postcommunist-intellectual/.

- Consideri doctoratul drept o condiţie necesară, si/ sau suficientă pentru calitatea intelectuală a unei persoane?

- Nici suficientă, nici necesară. Doar că a devenit o condiţie sine qua non a angajării ca profesor de filosofie la universităţi.

- Eşti adeptul filosofiei analitice a lui Gottlob Frege şi Bertrand Russel, aflată în opoziţie evidentă cu curentele derivate din filosofia idealistă germană, în special cu hegelianismul şi dialectica. Vrei să dezvolţi un pic acest subiect pentru noi, profanii acestui domeniu?

- Foarte bună observaţie în privinţa celui de-al doilea termen al dihotomiei analitic/continental, dar în privinţa celui dintâi aş vrea să fac câteva remarci. Ceea ce numim „filosofie continentală” începe, într-adevar, cu Hegel (cu Kant după unii) şi continuă cu tradiţiile derivate din idealismul german (sau ca reacţie la acesta) pe teritoriul Europei continentale, în special Germania şi Franţa. Filosofia analitică - şi ce voi spune acum îi va supăra pe cei carora nu le e simpatică aceasta din urmă - începe cu Socrate şi continuă până astăzi, în special în spaţiul anglo-american. Metoda lui Socrate, bazată pe „elenchus”, adică o serie de întrebări adresate interlocutorului cu scopul de a elimina, pe masură ce se progresează în discuţie, diverse potenţiale definiţii ale unor concepte, adecvate la prima vedere, este ceea ce filosofii analitici practică până în ziua de azi, cu mici diferenţe stilistice. Socrate a fost un revoluţionar atât pe plan metodologic, cât şi tematic, dat fiind că opera presocraticilor e mai degrabă o versiune primitivă şi nefundamentată empiric a actualelor ştiinţe. Socrate este primul filosof care se ocupă de analiză conceptuală, şi nu de speculaţie cosmologică. Mai mult, ideea de „aporia”, adică indecizie ca rezultat final al elenchus-ului este una care rezonează cu idei contemporane, precum analiza conceptuală slabă (cea care caută caracterizări conceptuale, fără a-şi propune să finalizeze această cautare), sau verisimilitudinea (apropierea de adevăr, mai curând decât descoperirea adevărului). Pe urmă cu Platon şi Aristotel, metoda şi stilul analitice devin stabilite, şi culminează cu scrierile extrem de exacte şi complexe ale metafizicii şi teologiei medievale, în operele lui St. Toma din Aquino, William de Ockham, Duns Scotus, şi Realismul Oxford, trecând, în fine, printr-o a doua revoluţie, reprezentată de numele amintite de tine, Frege si Russell, fondatori ai logicii moderne şi ai discursului filosofic actual. Ceea ce vreau să spun este că istoria filosofiei occidentale, TRADIŢIA, este, de fapt, de partea noastră, a filosofilor analitici. Nu vreau sa anulez, desigur, meritele filosofiei aşa-zis non-analitice – ba chiar profit de ocazie să menţionez un nume de filosof român in plina ascensiune in acest domeniu, Costică Brădăţan de la Texas Tech University- doar să punctez superioritatea pedigree-ului istoric al filosofiei analitice.

- Ce teme/probleme abordezi in scrierile tale, şi ce predai la Bilkent?

Mă specializez în metafizică şi filosofia minţii. Am scris până acum despre: problema minte/corp, fizicalism în filosofia minţii, problema cauzării mentale, sistemele ontologice ale lui Platon şi Aristotel, natura halucinaţiei, natura umbrelor, natura liniştei, ultimele două teme fiind destul de exotice, nefiind mai mult de o mână de oameni în lume care se ocupă de aşa ceva. Recent, mă interesează tot mai mult chestiunea viabilitatăţii contemporane a sistemului platonician – în toate aspectele sale, inclusiv cel politic (un aspect repudiat actualmente de către aproape toată lumea, pe motiv că este o filosofie politică anti-democratică). La Bilkent predau metafizică, filosofia limbajului, precum şi introducere în filosofia politică şi socială. Dar am coordonat şi două teze de licenţă: una pe tema teoriei lui Leibniz asupra spaţiului, cealaltă despre implicaţiile filosofico-teologice ale cosmologiei cuantice a lui Stephen Hawking.

- Poţi da câteva sfaturi pentru tinerii care sunt interesati de filosofie? Cum sa inceapă, la ce universităţi merită să candideze, cum să obţină o bursa în străinătate, cum să-şi găsească un loc de muncă, cum şi unde să publice, ce atitudine să aibă faţă de studiu, cum să participe la conferinţe, cum să ia legătura cu reprezentanţi ai academiei, etc.

- Tinerii din România interesaţi de filosofie nu prea au de unde sa obţină sfaturi dacă se limiteaza la dascălii lor. Din fericire, există internetul, care abundă de informaţie. Înainte de a consulta pagini web, precum www.philosophicalgourmet.com/ (unde gaseşti informaţii despre programe doctorale de filosofie din SUA, Canada, Marea Britanie şi Australia) sau philpapers.org (cea mai mare colecţie de scrieri filosofice contemporane), aş sugera câteva lucruri unui elev sau student:

- Învaţă engleza cât mai devreme şi cat mai bine;

- Încearcă să citeşti, să înţelegi, şi mai ales să analizezi critic texte clasice, precum dialogurile lui Platon (acestea sunt traduse, desigur, în română);

- Nu te lăsa nicidată impresionat de stil, de „scrisul frumos”, de aforistica şi parafrastică; unii scriu frumos, cu stil, dar fără substanţă şi fără argument. Alege texte cu adevărat filosofice, unde te poţi concentra asupra argumentului, şi încearcă să găseşti erori în derivările unor propoziţii din alte propoziţii, ambiguităţi, premise atacabile. Din puţinul ce s-a tradus în română aş sugera: Saul Kripke, „Numire şi Necesitate”, Robert Nozick, „Anarhie, Stat si Utopie”, Bertrand Russell, „Problemele Filosofiei”.

- Găseşte exerciţii de tip puzzle filsofic, şi dezvoltă-ţi aptitudinile analitice, încercând să le rezolvi în diverse moduri, şi găsindu-le cusururi (ca de exemplu implicaţii nedorite). Aş da ca exemplu un puzzle de care m-am ocupat zilele acestea, scriind un scurt articol critic la adresa unei soluţii propuse de Roy Sorensen, şi oferind o soluţie alternativă. Se cheamă „the Yale shadow puzzle”, deoarece obişnuia să fie tema de discutie în timpul meselor de prânz la departamentul de filosfie al Yale University, în anii 1970. Este menit să creeze o dificultate pentru consistenţa urmatoarelor trei afirmaţii, aparent foarte plauzibile:

i. dacă X proiectează o umbră, atunci X blochează o anumită cantitate de lumină.

ii. Umbrele nu pot fi proiectate prin obiecte opace.

iii. Orice umbră e o umbra a ceva.

Consideră un perete înalt, iluminat de către soare, aruncând o umbră pe suprafaţa solului. Consideră, mai departe, o pasăre prezentă în spaţiul umbrit. În fine, consideră umbra, s-o numim S, prezentă în spaţiul de dintre pasăre şi sol. Umbra cărui obiect este S? Nu poate fi umbra păsării, dată fiind propoziţia (i); nu poate fi umbra peretelui, dată fiind propoziţia (ii), şi, totuşi, trebuie să fie umbra a ceva, dată fiind propoziţia (iii). Soluţiile te vor implica, evident, în metafizica obiectelor, a cauzării, a relaţiei parte-intreg, şi a absenţelor.

În fine, dacă gaseşti placere în a te ocupa de asemenea probleme, e timpul să te consulţi cu profesionişti din afară, prin email, în legatură cu programele doctorale, bursele, posibilităţile academice la care ai putea avea access. La ora actuală, în afară de mine, sunt, din câte ştiu, cel puţin 5-6 tineri filosofi care predau în străinătate, trecuţi prin programe doctorale occidentale – merită să-i gaseşti pe internet şi să-i contactezi (inclusiv pe mine). Nu aş sugera urmarea unui program doctoral în România sau în Europa Centrală şi de Est; cred că ar fi o greşeală, deoarece ar reduce şansele pentru o slujbă academică decentă. În privinţa studiilor predoctorale aş sugera Catedra de Filosofie Teoretică de la Universitatea Bucuresti. Studenţii de acolo pe care i-am întâlnit până acum erau, în general, foarte bine pregătiţi.

- Puţini îşi mai aduc aminte de o formaţie sigheteană de muzică rock ce se numea MORBID TALES, transformată, după câţiva ani, în trupa EMPIRE, ambele fiind foarte apreciate la acea vreme în rândul rockerilor din România. Mult mai puţini ştiu că tu ai fost „creierul” celor două formaţii, cel ce compunea muzica şi textul majorităţii pieselor. Ne spui câteva cuvinte despre această etapă a vieţii tale?

Este o perioadă la care mă gândesc cu nostalgie. Concerte, festivaluri, chefuri, şi o inconştienţă ingenuă. Am inceput Morbid Tales în 1992, cu Romi si Remus Cioban la bas şi tobe, respectiv, cu Sorin Ulici la chitară, cu István Alenyuk (alias „Csöpi”) la voce, şi cu mine la chitară. În condiţiile în care eram total începători, am reuşit să compunem un număr destul de mare de piese, cu mare priză la public. Pe urmă, de prin 1995 până în 1997, am funcţionat sub numele „Empire”, fără Csöpi, iar mai tarziu fără Sorin, şi ne-am schimbat şi stilul în ceva mai puţin agresiv, şi mai elaborat din punct de vedere muzical. Cert este că Empire a avut mai puţin succes decât Morbid Tales la public, însă a fost mai apreciat de către alţi muzicieni, cum au fost cei de la Psycho Symphony. Odată confruntaţi, fiecare dintre noi, cu problemele binecunoscute de subzistenţă de după terminarea liceului sau a facultăţii, perspectivele continuării cu muzica s-au năruit.

- La vremea respectivă ai fost considerat un chitarist de mare viitor, însă ai abandonat chitara mulţi ani. Ascultând intepretarile tale recente, postate pe youtube, am ramas profund impresionat de calitatea execuţiilor muzicale. Ce ne poţi spune despre viitorul tău muzical în condiţiile carierei academice?

Mulţumesc pentru apreciere. Odată ajuns in Turcia mi-am cumparat o chitară electrică de calitate medie – un Ibanez GRG270B- efecte, amplificator, şi m-am apucat din nou, după vreo 10 ani de pauză, să exersez. În câteva săptămâni am reuşit să-mi depaşesc eul de acum 10 ani, ceea ce mi s-a părut uimitor. Dovada că a cânta la instrument nu e în principal o funcţie a sistemului nervos periferic, ca să spun aşa, ci mai mult o funcţie a nivelelor cerebrale de ordin înalt, cognitive. Un caz de penetrare cognitivă – fenomenul, demonstrat în psihologia cognitivă, prin care o funcţie cerebrală de ordin mai înalt, cum ar fi cogniţia, are efect asupra unei funcţii mult mai primitive şi mai vechi în cadrul filogenezei, cum ar fi vederea. Este un rezultat uluitor – nu s-ar fi crezut, de exemplu, că distingem mai multe sau mai putine culori ca funcţie a câte concepte cromatice conţine limba noastră maternă! Poate e ceva similar şi cu execuţia la chitară – ascultând muzică şi continuând în tot acest timp să mă gândesc la scheme, ritmuri, melodii, game, tehnici, fără însă a pune mâna pe chitară, a fost suficient pentru ca după 10 ani de pauză să execut pasaje pe care nu aş fi fost capabil să le execut in 1997-1999. Speculez.

Ca să-ţi răspund la a doua întrebare: nu am niciun plan de viitor în legatură cu muzica. Găsesc suficientă placere în a-mi cânta zilnic mie insumi. Bineînţeles, nu exclud colaborări. De exemplu, în Sighet am un prieten, un chitarist extrem de talentat, Sorin Sima, cu care oricând aş fi dispus să lucrez. De fapt, in vara lui 2007 am dat două concerte la Sighet – unul la clubul Valhalla, unul în cadrul NOMFEST- în formula Sorin Sima (chitara), Levente Elek (chitară) şi Ionică Hendrich (bas), Alin Bârsan (tobe), şi cu mine la voce & chitară, sub numele „Swords & Chords”, care au avut succes. Poate chiar la vară, în 2010, punem de un nou show.

- Ce muzică ascultă acum, la cei 34 de ani, István Albert Aranyosi?

Ascult muzică de o mare diversitate. În cadrul „metalului” m-a impresionat trupa Symphony X, în special chitaristul, Michael Romeo. Dar ascult de la Maria Tănase, prin Laibach, pâna la Stravinsky, cam tot.

- Ce altceva doreşti să mai transmiţi cititorilor noştri?

Numai urări de bine şi să fie mândri că sunt sigheteni, să păstreze Sighetul în suflet, oriunde i-ar îndrepta soarta.

- Îţi mulţumesc mult pentru acest interviu şi pentru timpul acordat, şi te aştept cât mai curând la o discuţie purtată chiar în Sighet.

- Şi eu îţi mulţumesc pentru ocazia de a-mi exprima câteva gânduri, şi îţi doresc succes mai departe cu Sighet Online!

Site-ul web al lui István se poate accesa la adresa: http://istvanaranyosi.googlepages.com/

Prima parte a interviului poate fi citita AICI.