De la Nokia Berlin la Ulan Bator şi mai departe în şaua Loganului…(interviu de Ion Maris) Imprimare 5200 Afişări
Duminică, 06 Decembrie 2015 18:58
Pe Lorand Arvay îl cunosc de foarte mulţi ani, de când era un copil. Azi e un tânăr foarte agreabil, bine făcut, serios, animat de o debordantă dorinţă de a călători în lumea largă. De unde această pasiune pentru un... informatician, pentru un om ce ai impresia că trăieşte doar în/prin softuri în lumea perfect virtualizată pe care o stăpâneşte? Lorand a fost pasionat de la o vârstă fragedă – probabil fiind un „transfer” genetic - de matematică şi informatică, iar după absolvirea Colegiului Naţional Dragoş Vodă, în mod firesc a urmat domeniul în care era şi este foarte bun: informatica. Şi a ales la fel de firesc centrul universitar Cluj Napoca, pentru studiu şi căutarea drumului care să-l propulseze spre înalta performanţă.
Dar, pe lângă profesia foarte precisă pe care o stăpâneşte excelent, marele lui hobby îi oferă calea spre natură, spre... evadare. Este dedicat profesiei pe care o exercită cu randament maxim, dovadă fiind ultimul lui job la Nokia, în Berlin, dar nu uită de perioadele inevitabile de re-încărcare. Iar re-încărcarea şi re-amorsarea le obţine prin călătorii de lung parcurs. A călătorit foarte mult şi în cele mai “exotice” colţuri ale lumii: drumurile l-au dus şi în Franţa, şi în Egipt dar şi în Peru, Japonia, Vietnam, Nepal sau Tailanda.După un parcurs de 67 de zile a revenit acasă, nu demult, după un periplu de peste 25000 de km. Împreună cu doi prieteni, îmbarcaţi într-un „nespectaculos” automobil autohton, Dacia Logan, au rulat tinereşte pe un traseu ce-a “înghitit”, pe rând, Bulgaria, Turcia, Iran, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kyrgystan, Kazahkstan, Mongolia, Rusia (din Siberia pana la Sankt Petersburg), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria şi… Clujul. Şi, iată-l pe Lorand acasă, la Sighet, iar eu, curios, nu l-am putut „ierta” de o discuţie amicală, ce a durat aproape trei ore, determinându-l să ne povestească nouă – celor un pic mai comozi – despre aventurile pe care le-a bifat în ultima şi cea mai palpitantă călătorie pe care a încheiat-o cu bine. 
 
Ion Mariş (IM): Mă bucur că ne revedem, Lorand, şi că eşti dispus să mai povesteşti şi cu mine, despre multele şi frumoasele tale întâmplări din ultimul vostru raliu automobilistic. Cum ai/aţi ales itinerariul?
Lorand Arvay (LA): Am fost inspirat de un prieten din Berlin care în 2009 a condus din Londra până în Ulanbataar – Mongolia, prin Rusia, în cadrul unei competiţii organizate, numită Mongol Rally, iar mai târziu, căutând alte călătorii asemănătoare am remarcat un număr destul de variat de rute prin care se putea ajunge la această destinaţie. Noi într-un final am ales ruta cea mai spectaculoasă şi totodată relativ necomplicată din punctul de vedere al actelor şi anume cel din sud, prin Turcia, Iran şi ţările cu Stan în capăt. Iniţial voiam să ne lăsăm maşina în Mongolia dar datorită restricţiilor legale, pe de o parte şi a unei potenţiale aventuri mai spectaculoase, pe de alta, ne-am decis să ne întoarcem prin Rusia.
 
IM: Cum ai negociat “concediul” cu cei de la Nokia Berlin?
LA: A fost o după-amiază normală de Decembrie, când am fost chemaţi într-o şedinţă în care am fost anunţaţi că proiectul nostru se închide. A fost unul din momentele de cumpănă din viaţă când puteam să aleg varianta confortabilă şi să continui pe un alt proiect în cadrul Nokia sau să fac un pas în necunoscut şi să încerc lucruri noi, dându-mi demisia. De mult mă gândeam la conceptul de... an sabatic şi la tentaţia de-a explora magia din afara zonei de confort, aşa că a fost momentul perfect pentru a lua această decizie. 
 
IM: De unde pasiunea pentru călătorie/drumeţie?
LA: Pasiunea a existat de mult, de când cutreieram pe bicicletă şi pe jos împrejurimile Sighetului, mai apoi excursiile cu clasa organizate de dirigintele nostru, Citra Vince, încurajările constante ale părinţilor mei de a vedea lumea, destinaţiile inspirat alese de către prietena mea, Ioana, iar mai curand, în ultimii ani, dorinţa de-a explora ţări mai puţin umblate şi a încerca nişte aventuri din zona extremă. Toate izvorăsc din curiozitatea mea de a explora necunoscutul, fie el într-o carte sau undeva pe drumul larg deschis.
 
IM: Se împacă informatica şi... turismul?
LA: Ştiţi cum e, dacă vreţi să faceţi un lucru bine, nu-l faceţi deodată cu multe altele! Eu nu le-aş putea face bine pe amândouă deodată, însă sunt convins că un mic grup de oameni şi anume “nomazii digitali” ar tinde să mă contrazică. Când lucrez am nevoie de o anumită stabilitate în jurul meu, nu să fie necesar să mă gândesc la ce mănânc, unde dorm, care e următoarea destinaţie sau dacă este wifi în localul în care urmează să intru. De asemenea, dacă ai un proiect de livrat, nu te mai poţi bucura 100% de locul pe care îl vizitezi şi să trăieşti momentul. Pe de altă parte, meseria asta îţi permite să ai venituri occidentale în Romania, deci dacă ai timpul necesar, poţi atinge orice destinaţie din lume, aşa că ele se potrivesc excelent dacă le faci alternativ.
 
IM:  De ce Dacia Logan şi nu Land Rover?
LA: Pentru că a fost o provocare, e o maşină extrem de fiabilă prin simplitatea ei şi are un raport preţ/calitate excelent. Înainte de a pleca m-am întâlnit cu membri dintr-o echipă de raliuri care m-au învăţat cum se înlocuiesc unele chestii mai sensibile la maşină şi e uimitor cum cu câteva chei poţi să schimbi aproape orice pe maşina asta. Pe de altă parte ne-am luat cu noi nişte piese de schimb, care au fost foarte ieftine comparativ cu mărcile consacrate care sunt atât de iubite de către români. În timpul aventurii am avut un moment amuzant, când în cel mai înalt punct, la 4650 m, apare un jeep Toyota Land Cruiser alb cu numere de Sibiu, care, aveam să aflăm că urma aproximativ acelaşi traseu. Proprietarul s-a mirat şi el că noi făceam într-un Logan de 3000 de Euro ceea ce el şi-a propus cu o maşină de 45000 de Euro.
 
IM: Cum aţi format echipa şi ce a contat în profilul echipei? 
LA: Când pleci la un drum atât de lung, contează foarte mult încrederea şi coabitarea în interiorul echipei. Majoritatea lucrurilor se rezolvă cu răbdare sau bani. Nu recomand nimănui să pornească la drum cu nişte oameni pe care nu ştii dacă te poţi baza, pentru că în astfel de expediţii treci prin momente destul de grele şi e foarte neplăcut să fii lăsat baltă sau să ajungi să te cerţi prosteşte. Punctul nostru forte a fost că reuşeam să ne înţelegem şi să ne completăm în situaţiile dificile. Pe Liviu îl ştiam din clasa a 7-a şi este un om extrem de calm şi calculat în care am încredere maximă. El cocheta cu ideea unui an sabatic de multă vreme şi a fost primul care a fost “all in” când i-am povestit de aventură. Pe Luci îl ştiu din anul I de facultate, unde am fost mulţi ani colegi de cameră şi am făcut multe excursii împreună, inclusiv turul Vietnamului pe motocicletă. El a reuşit să obţină un concediu mai lung de la lucru şi ni s-a alăturat în drumul către Mongolia.
 
IM: Care au fost cele mai spectaculoase momente din ultima ta... ieşire?
LA: Mi-a plăcut foarte mult plimbarea de două zile pe malul lacului Baikal. Liniştea şi frumuseţea naturii contrastau cu nebunia de pe drum şi din oraşele prin care am trecut. Cele şapte zile pe “autostrada Pamir” au fost de neuitat fiind cel mai pitoresc loc prin care am trecut. Acolo conduci pe valea unui râu foarte învolburat pe graniţa cu Afganistanul printre piscuri de până la 7000 m înălţime. Cel mai ireal loc în care am fost e “Porţile Iadului” din Turkmenistan, care e un crater în mijlocul deşertului ce arde din anii 70. Noaptea este un loc fantastic, senzaţia fiind dată de lumina flăcărilor şi căldura care vine în rafale ca dintr-un cuptor.
 
IM: Aţi parcurs 17 ţări, 17.... poveşti, 17... necunoscute. Care sunt rezultatele... ecuaţiei cu 17 necunoscute?
LA: Cel mai important rezultat este un Lorand mai zen. Într-o astfel de excursie, dând piept cu atâtea provocări şi împărţind o „cutie” mică cu încă două persoane ajungi să înveţi multe lucruri despre tine, să îi înţelegi mai bine pe cei din jur şi asta îţi permite să fii mai calm şi să accepţi situaţiile în care ajungi. De asemenea călătorind prin atâtea ţări observi că majoritatea oamenilor sunt buni şi te ajută în momentele când te-ai aştepta mai puţin şi, în fond, nu sunt deloc diferiţi faţă de noi.
 
IM: Cum a fost Iranul? Cel puţin informaţiile din mass-media ne induc ideea unei ţări ultra-fundamentaliste.
LA: Iranul a fost marea surpriză din excursia noastră. Multă lume îşi făcea griji, chiar ne avertizau de pericolul care ne paşte, însă la faţa locului realitatea este cu totul alta. Acolo am întâlnit cei mai primitori oameni, în Teheran fiind găzduiţi de către un pilot de avion la el acasă, am avut nenumărate reduceri sau lucruri gratuite de la comercianţii lor, încercând astfel să îşi arate ospitalitatea faţă de oamenii care au decis să le viziteze ţara. Pe unde am umblat noi, lumea era destul de relaxată iar populaţia educată, deşi la modul mai discret, duce o viaţă foarte apropiată de cea obişnuită europenilor.
 
IM: Aţi parcurs mii de kilometri prin Asia şi printr-un număr însemnat de foste republici sovietice. Ce-ai remarcat în mod deosebit în regiunea respectivă? 
LA: Primul lucru pe care îl observi după ce părăseşti Iranul şi intri în prima ţară cu Stan e că deşi sunt tot musulmani în mare parte, sunt mult mai relaxaţi în reguli şi mult mai puţin practicanţi. Comunismul a avut un interes să dezbine comunităţile religioase pentru că le vedea ca şi un pericol impotriva statului. Un alt lucru este diferenţa mare de nivel de trai între oameni. De obicei bunăstarea financiară este concentrată în câteva oraşe mari, în aceste ţări oamenii din mediul rural o duc foarte greu, este ceva asemănător cu viaţa din România anilor 80. De asemenea influenţa Rusiei se simte foarte puternic în politic şi mediul de afaceri.
 
IM: Aţi avut momente de tensiune, de frică, pe parcursul călătoriei voastre, ţinând cont că aţi trecut “razant” pe lângă zone turbulente, de conflict?
LA: Nu, din contra, pe oriunde am trecut ne-am simţit mereu în siguranţa şi am întâlnit localnici prietenoşi şi gata de ajutor, chiar dacă am auzit sau citit poveşti mai puţin fericite. Presupun că ele sunt excepţia şi atâta timp cât eşti un pic atent şi nu te avânţi fără sens şansele să se întâmple ceva sunt aproape nule. Oamenii sunt mult mai buni decât ne sugerează media şi culmea, în ţările mai puţin „civilizate” gesturile de bunătate le vezi mult mai des. Din acest punct de vedere aş putea spune că lumea occidentală ne-a făcut mai reci. 
 
IM: Cât de mare este infuenţa Rusiei în fostele sale republici? Ai putut sesiza aceste nuanţe?
LA: Vorbind cu cei de acolo observi că deşi nu mai fac parte din URSS, mediul de afaceri din aceste ţări este extrem de conectat de cel din mama Rusie, dându-ţi impresia că ele încă sunt ţări satelit în care nişte băieţi deştepţi îşi fac banii şi din păcate orice ai încerca să construieşti, într-un final va trebui să treci prin „ei”. Mulţi oameni din aceste ţări îşi doreau schimbarea după caderea comunismului, însă vechile practici, cum ar fi fraudarea de alegeri încă există, aşa că majoritatea ţărilor sunt conduse încă de lideri cu trecut pătat, aserviţi oligarhilor din Rusia.
 
IM: Mongolia a fost mulţi ani percepută ca şi o ţară destul de slab dezvoltată. Cum ai văzut Mongolia?
LA: Mongolia a fost un pic dezamăgitoare. Am privit-o ca şi marea destinaţie a aventurii noastre şi când ajungi acolo te trezeşti în mijlocul pustietăţii pe un drum prost şi prăfuit şi tot ce vezi sunt nişte smocuri de iarbă răzleţe pe un câmp. Mongolii îşi menţin tradiţia de popor nomad, însă se simt efectele globalizării din ce în ce mai puternic. Deja există drumuri asfaltate şi de calitate construite de chinezi, în micile localităţi de pe drum găseşti restaurante cu wifi şi bancomate, unii păstori păzesc animalele cu motocicleta iar pe iurtele în care locuiesc vezi adesea panouri solare şi antene parabolice, înăuntru făcându-şi loc televizoare cu ecrane LCD şi laptopuri.
 
IM: Orice călătorie este o experienţă de viaţă. Putem spune că ai deja o bogată experienţă, la numărul de ţări, din diverse colţuri ale lumii, pe care le-ai văzut. Cum arată jurnalul tău de bord?
LA: Dacă ar fi să povestesc despre fiecare experienţă în parte, nu mi-ar ajunge  spaţiul dedicat unui articol, de aceea aventura până în Mongolia aş dori să o imortalizez într-o carte. Din fiecare excursie am rămas cu cel puţin o idee, care consider că m-a marcat pentru viaţă şi m-a ajutat în formarea mea ca şi om. Nepalul m-a învăţat că alergăm foarte mult fără sens, pentru nişte lucruri care nu ne fac mai fericiţi şi am văzut cât de puţin ai nevoie să trăieşti decent, Mongolia să fiu mai calm şi să accept oamenii aşa cum sunt ei, Japonia despre moduri foarte interesante de a fi mai eficient, Peru despre consecinţele discrepanţei mari între clasele societăţii, Vietnamul despre bunătate şi maniera sinceră de-a te bucura, şi aşa mai departe...
 
IM: Am trecut şi eu odată, cu mult timp în urmă, prin  Ermitajul Sankt Petersburg-ului (fost Leningrad). Care crezi că sunt punctele forte – nu neaparat turistice - ale Mamei Rusia?
LA: Rusia nu o poţi percepe până ce nu ai vizitat-o. Trebuie să o parcurgi ca să îţi dai seama cât de mare e. Pentru majoritatea dintre noi, ea se rezumă la partea europeană şi Siberia, estul sălbatic cel necunoscut, însă ea este enormă (aproape dublul suprafeţei Europei) şi are multe frumuseţi de care nici măcar localnicii nu le consideră puncte de mare atracţie turistică. Noi am parcurs de la Ulan-Ude până la Sankt Petersburg, aproximativ 8000 km. Am fost impresionaţi de lacul Baikal şi împrejurimile sale, Munţii Altai, Munţii Ural şi taigaua siberiană iar dintre oraşe, Sankt Petersburg, Moscova şi Kazan.
 
IM: În care dintre ţările parcurse ţi-ai dori să locuieşti o perioadă mai îndelungată de timp, să zicem... un an şi de ce?
LA: Fără să mă gândesc prea mult, aş alege Rusia. Mi s-a părut ţara cu cele mai multe oportunităţi dintre cele vizitate şi culmea, deşi lumea are impresia exact inversă, era şi cea mai liberă dintre ele. Când eşti acolo simţi de ce este una dintre marile puteri mondiale. Un lucru mai dificil la început este să te obişnuieşti cu stilul lor foarte direct şi agresiv, însă îţi dai seama că este doar o nuanţă culturală cu care te poţi “aclimatiza”. Un bonus ar mai fi şi faptul că au cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată.
 
IM: Care a fost “nota de plată” a celor 67 de zile de... relaxare?
LA: Nu am făcut calculul la virgulă, însă totalul ar fi undeva în jur de 4000 de Euro de persoană, din care se scade preţul de revânzare a maşinii, deci aş zice undeva pe la 3500 Euro.
 
IM: Dacă ai fi obligat – prin... reducere la absurd - să renunţi la călătorii cu ce altceva te-ai delecta? 
LA: Ar fi un lucru foarte trist deoarece aş pierde o resursă foarte importantă din care am învăţat foarte multe. Cred că aş compensa pierderea asta prin mult citit, ca măcar să pot vedea locuri noi şi să experimentez lumea prin ochii altora. Alte alternative importante ar fi ajutatul comunităţii în care trăiesc, petrecerea timpului cu cei dragi şi încercarea de a duce o viaţă cât se poate de sănătoasă.  
 
IM: Aţi făcut o promovare – bănuiesc – fantastică, producătorului auto Dacia. Aţi avut vreo reacţie de la acesta?
LA: Înainte să pornim la drum am încercat să le prezentăm ceea ce urma noi să facem, pe toate căile posibile, celor de la Dacia, discutând atât cu dealeri locali cât şi contactându-i online însă nu am primit niciun răspuns. Mi s-a părut ciudat că o organizaţie aşa de mare ca şi Dacia nu are un departament de PR sau marketing cu care să se poată discuta un parteneriat din care ambele părţi să câştige, chiar dacă răspunsul e unul negativ. Încă mai cred că este un mare potenţial de reclamă prin ce am reuşit noi să realizăm cu o maşină produsă de ei.
 
IM: Ce nu-ţi place într-o călătorie de lung parcurs?
LA: În primul rând, după ce ai reuşit să stăpâneşti provocările de zi cu zi ale călătoritului, simţi după o perioadă că nu mai este stimulat creierul tău şi nu îţi mai îmbunătăţeşti abilităţile tehnice. Asta poate fi frustrant când percepi lipsa evoluţiei ca şi cunoştinţe, este mult mai greu să fii creativ sau productiv şi asta o poţi simţi ca şi o lipsă de direcţie în viaţă. Datorită lipsei de productivitate s-ar putea să te simţi la un moment dat doar un „simplu” consumator. Consumi locuri şi experienţe, mănânci la restaurante şi acumulezi amintiri, dar la un moment dat te întrebi ce oferi tu lumii în schimb? O altă parte destul de frustrantă este faptul că nu stai foarte mult timp în acelaşi loc, cunoşti foarte mulţi oameni dar relaţiile cu ei nu au adâncime. Te saturi la un moment dat să repeţi că mergi cu maşina până în Mongolia şi că vii din România, tuturor oamenilor pe care îi cunoşti şi simţi nevoia de ceva mai mult. 
 
IM: Unde îţi vei fixa următorul job? Ai luat vreo decizie în acest sens?
LA: Următorul meu job este să scriu cartea despre această mare aventură unde o să dezbat în detaliu experienţele prin care am trecut. Pe lângă asta vreau să îmi îmbunătăţesc anumite cunoştinţe tehnice, fie ele în informatică sau alte domenii şi vreau să găsesc moduri prin care să îi ajut pe cei din jurul meu. O idee ar fi să predau informatica la tineri.
 
IM: Care este următorul tău proiect... turistic?
LA: Spre sfârşitul lunii decembrie, luna aceasta, urmează să merg cu un grup de prieteni în Africa, şi anume în Tanzania şi Zanzibar. O să fie prima mea incursiune în sudul Africii şi sunt foarte curios ce aventuri ne aşteaptă acolo.
 
IM: Ce-ai dori să... cucereşti?
LA: Nu am ambiţii de a cuceri ceva la modul clasic. Mi-ar plăcea să cunosc, cât de bine se poate, atât lumea asta din jurul meu cât şi pe mine, să evoluez şi să pot să îi ajut pe cei din jur.
 
IM: Mulţumesc, Lorand! Pe curând, la o discuţie mai amplă şi cel puţin la fel de interesantă!
LA: Eu vă mulţumesc pentru ocazia de-a acorda acest interviu şi, pentru mai multe detalii, vă invit să accesaţi link-urile  http://www.mastersofadventure.ro/  şi https://www.facebook.com/MastersOfAdventure/.
 
Ion Mariş
 

Share
Ultima actualizare Duminică, 06 Decembrie 2015 19:18