În decembrie 2013 am fost şi eu ȋn localitatea cu romȃni(?) Poroskovo din Ucraina. Tot ȋn decembrie am scris pentru sighetonline articolul „Am fost acolo...”, preluat de www.ecreator.ro,  ȋn care am fǎcut orice „artificiu” gazetǎresc pentru a nu preciza numele aşezǎrii cu aşa-zişi romȃni din Ucraina. Nu voiam sǎ se ştie neapǎrat unde am participat – printr-o interesantǎ favoare pe care mi-a fǎcut-o conjunctura de moment - ȋntr-o acțiune umanitarǎ, ȋn care n-am avut un rol prea important.

Acum, ȋn aprilie 2016, vǎd cǎ se continuǎ transporturile umanitare spre acel loc uitat de orice regim politic şi pe care noi, aici, ȋn Romȃnia, ȋl considerǎm romȃnesc. În 2013 nu mulți de-acolo ştiau romȃneşte. Sau poate era o romȃneascǎ arhaicǎ, neinteligibilǎ pentru cei din Sighet ajunşi acolo? 

 

Acum doi ani şi patru luni cȃnd am vǎzut lumea din Poroskovo, am rǎmas ȋnmǎrmurit. Nu credeam cǎ se poate trǎi aşa...Atȃta mizerie, nepǎsare, copii dezbrǎcați de la brȃu ȋn jos ȋn plinǎ iarnǎ, mame nespǎlate, cocioabe insalubre (vǎzute de la distanțǎ)  pe post de case de locuit. Cȃteva ore de stat acolo mi-au fost de-ajuns pe o viațǎ ȋntreagǎ. 

 

Vedeam, cȃnd am scris articolul din 2013, o uşoarǎ urmǎ de speranțǎ: biserica şi capacitatea de persuasiune pe care slujitorii ei o pot avea asupra celor „rǎtǎciți”. Acum, dupǎ pozele vǎzute şi articolul scris de Diana Apopi, ȋmi dau seama cǎ pe oamenii ǎia nu-i mai schimbǎ nimeni şi nimic! Niciun cult religios, niciun popǎ sau predicator nu-i poate schimba...Rǎmȃn, pentru cǎ altfel nu ştiu sǎ trǎiascǎ, afundați ȋn mizerie şi cu aceeaşi unicǎ preocupare: sǎ aibǎ cȃt mai mulți copii. Sǎ aibǎ copii, sau lipsa televizoarelor, poate chiar a curentului electric, sunt premise suficient de atractive pentru anumite preocupǎri?

 

Am convingerea cǎ prin acest articol voi supǎra pe unii şi voi bucura pe alții. De ce a trebuit sǎ meargǎ un microbuz cu ajutoare umanitare acolo, cȃnd cei de-acolo nu dau semne c-ar dori sǎ-şi schimbe viața? Cum ȋi considerǎm romȃni, din moment ce puțini dintre ei ştiu romȃneşte? Chiar Diana scrie ȋn articolul ei: „Unii au ridicat din umeri si atat. Altii mai mari, traduceau celor mai mici intrebarile noastre.” 

 

Unde s-a mai pomenit un grup compact de oameni sǎ nu-şi transmitǎ limba din tatǎ-n fiu? Orice trib din lumea asta are o limbǎ ştiutǎ de toți membrii comunitǎții, de la mic la mare. În Poroskovo, unii le traduc altora din romȃneşte ȋn...cine ştie ce limbǎ neauzitǎ ȋn altǎ parte...

 

Departe de mine gȃndul cǎ acțiunile umanitare nu-s binevenite. E bine cǎ se fac, e minunat cǎ sunt oameni care se implicǎ ȋn organizarea lor, e sublim cǎ se adunǎ bani, se cumpǎrǎ produse şi se duc acolo unde sunt oameni necǎjiți. Dar una e sǎ fii necǎjit, sǎrac, fǎrǎ curent electric, altceva e sǎ fii nespǎlat, iar a-ți ține copiii aproape dezbrǎcați iarna, indiferent cȃt de blȃndǎ ar fi, e aproape un act criminal. 

 

Mǎ ȋntreb dacǎ acțiunile umanitare ȋn Maramureşul nostru au devenit deja de domeniul trecutului. Toatǎ lumea e bine şi fericitǎ pe aici, ȋncȃt omul, ca sǎ facǎ acte plǎcute Celui de Sus, merge prin țǎri vecine şi-i ajutǎ pe unii care poate nu ştiu ce ȋnseamnǎ a da cu mǎtura ȋn propria gospodǎrie (sau cum s-o fi numind...).

 

Oare ȋn Sighet sau nu departe de Sighet toate strǎzile au curent electric? Se ştie oare cȃți kilometri trebuie sǎ meargǎ pe jos prin satele istoricului Maramureş copii de cȃțiva ani, de-acasǎ la şcoalǎ şi apoi invers? Existǎ autobuze şcolare. Dar nu sunt suficiente! De la ultima stație pȃnǎ la casele unde stau mai e un drum lung, pe care copiii noştri ȋl parcurg prin zǎpadǎ dacǎ e cazul. Şi sǎ se ştie cǎ toți au ȋncǎlțǎminte. Pǎrinții lor sunt poate sǎraci, nicidecum iresponsabili!

 

Poate de Crǎciun prin unele zone mai ȋndepǎrtate ale Maramureşului nostru unii copii au aşteptat ȋn zadar un transport cu dulciurile mult-dorite. Sigur cǎ ȋn anumite locuri convoaiele umanitare au ajuns. În altele, nu...

 

Erau plecate spre alte meleaguri...