Burcea Eliza Emanuela spune despre ea ȋnsǎşi cǎ-i scriitoare. Eu mǎ cam ȋndoiesc cǎ are vreo legǎturǎ cu aceastǎ rarisimǎ calitate. Contemporaneitatea a scǎpat de frȃiele autocenzurii şi atunci ȋsi permite orice: sǎ cȃnte, sǎ se autodeclare scriitoare, sǎ danseze, sǎ picteze, sǎ „politicheze”, sǎ „ministreascǎ”, sǎ dea sfaturi şi sǎ se priceapǎ, mai general vorbind, la orice.

Sunt nişte poezii publicate pe www.ecreator.ro pe care le-am citit şi am rǎmas perplex! Nu harul poetic m-a lǎsat fǎrǎ cuvinte (dupǎ cum vedeți mi-am revenit ȋntre timp), ci scandaloasa lipsǎ a celor mai elementare norme de scriere corectǎ ȋn limba romȃnǎ pe care le-am ȋntȃlnit ȋn versurile (oricum slabe) ale autoarei.

Burcea Eliza Emanuela scrie pe site-ul mai ȋnainte pomenit o poezie cu titlul care m-a fǎcut atent la mai multe „urme” lǎsate ȋn spațiul virtual de poeta care nu ştie sǎ scrie corect romȃneşte. Întristat, aflu cǎ poezia se numeşte

„Ce aş dorii”

Nu ştiu ce doreşte Eliza, dar eu aş dori (cu un singur „i”) sǎ nu se mai confeseze ȋn halul ǎsta...Degeaba...Dau mai departe de versurile care m-au convins cǎ nu pot sǎ trec nepǎsǎtor peste schimonosirea limbii romȃne.

„Eşti zâmbetul vieţii mele/Întregul meu sens de a trăii”

Sigur, e normal ca fiecare sǎ-şi gǎseascǎ un sens ȋn viațǎ, sau dacǎ nu şi-l gǎseşte pe al sǎu, e bine de ȋmprumutat de la ființa iubitǎ, care poate, ȋn mod indubitabil, sǎ ne dea ȋntregul sens de a trǎi (cu un singur „i”!)

Altǎ poezie(?), altǎ

„Durere”

Pentru cǎ e greu cȃnd nu te ȋnveți minte şi scrii ceva care dǎ bǎtǎi de cap şi celor obişnuiți ȋn descifrarea cuvintelor cu sensuri ascunse, cum par a fi cele din ȋntregul vers subliniat:

Nu m-am învățat eu minte,/Că bărbatul te vă minte/Și îți v-a spune povești

Cum va (fǎrǎ liniuța despǎrțitoare) spune poveşti cine a scris asemenea versuri nici nu vreau sǎ mǎ gȃndesc. N-aş vrea sǎ mǎ apuce o durere chiar mai mare decȃt cea provocatǎ de bǎrbatul care te - sau vǎ? – (va) minți.

Pentru cei care mai cred cǎ oricine poate deveni scriitor, mai „vȃnez” cȃteva greşeli nepermise gǎsite prin versurile aceleiaşi autoare, fǎrǎ a mai preciza titlurile.

„Și legănat să uit de toate,/Nu mă trezii te rog,”

Ba mai bine s-ar trezi(cu un singur „i”)!

Dragoste şi urǎ. Urǎ şi dragoste. Şi „ioc”(cum zic şi turcii) scriere corectǎ...

Nu îl pot ierta, îl urǎsc.../Iubindul în ascuns.

Iubindu-l la vedere sau ȋn ascuns, nu prea conteazǎ cȃnd e atȃt de greu sǎ scrii corect...Poate suferința cǎ nu poți scrie elementare cuvinte fǎrǎ greşeli poate fi mai mare decȃt o dragoste neȋmpǎrtǎşitǎ cu cel drag!

Se poate trece la mǎsuri extreme chiar de la intrare. La intrarea ȋn normalitate...

„Zavorul trag ca tu/În ea nicicând sǎ nu mai intrii”

Cȃnd intri (cu un singur „i”) cu asemenea lipsuri de exprimare corectǎ, e bine ca cineva sǎ tragǎ zǎvorul şi sǎ nu permitǎ accesul, pentru cǎ nu orice romȃn se naşte poet, deşi o vorbǎ spune asta...

Alte versuri, acelaşi autor(?)...”Leoaicǎ tȃnǎrǎ, iubirea” a lui Nichita Stǎnescu a ajuns o mȃrțoagǎ dornicǎ de dragoste care ar face totul

„Pentru a putea iubii/Şi acum, şi mâine/”

Bine cǎ se poate iubi (cu un singur”i”) mai uşor decȃt se poate compune o poezie. Pentru unii, mai simplǎ-i calea poeziei decȃt cea a iubirii. Patetic, ni se comunicǎ ȋn versuri(?):

„Si atunci voi iubii

 Sunt doar un biet muritor/Smulgel iubite din mine/Să pot trăii liniştită”

Mulți dintre noi vor iubi(cu un singur „i”) limba romȃnǎ, fǎrǎ a fi vreunul nemuritor. Am vrea ca Eliza sǎ poatǎ trǎi (cu un singur „i”), dar iertatǎ sǎ-mi fie amnezia, nu mai ştiu ce trebuie sǎ se ȋntȃmple prin imperativul smulge-l (scris acum corect cu liniuța despǎrțitoare) pentru a trǎi (cu un „i”) liniştitǎ toatǎ lumea.

Autoarea se simte atrasǎ ȋn hǎul (creator!) şi cere ajutor:

„Salveazămă te rog./Din abisul adânc”

Ceva asemǎnǎtor, dar nicidecum identic, ar spune şi gramatica romȃneascǎ:salveazǎ-mǎ (cu liniuța despǎrțitoare care-i separǎ pe cei care ştiu de cei care nu ştiu!)

Dacǎ-i dragoste, nu poate fi decȃt pentru cineva cu doi ochi albaştri (cu un singur „i”). Ce melancolie ȋl poate apuca pe cititor cȃnd dǎ de versurile:

„Au existat în viața mea /Doi ochi albaștrii / O poveste tristă. / Cât te pot iubii”

Cȃnd dragostea e aşa de mare, nemaiȋncǎpȃnd ȋn inimǎ, iese direct pe ecranul calculatorului, uşuratǎ de angoasa gȃndului... gȃndit.

„Când mǎ gândesc la tine/Şi cum mǎ pierd.../Nu pot sǎ gândesc/Nu vreau, sǎ gândesc,
 Pur şi simplu te iubesc/Ştii cǎ eu te iubesc./Te iubesc...”

Sper cǎ versurile se adreseazǎ unei ființe iubite, nu limbii materne!

De fapt, nici cine pe cine iubeşte nu-i destul de clar, pentru cǎ am ȋntȃlnit de multe ori exprimǎri...masculine, de genul:

„Este greu sǎ vorbesc/Când sunt îndragostit 

Poate nu mai însemn/Nimic pentru tine,/Dar tu vei fi întotdeauna/Specialǎ pentru mine.

Şi când nu voi mai fi/Decât un pumn de țǎrânǎ.”

Ce bine e cǎ poeta(?) e bine, noi suntem bine şi sǎ ne vedem cu bine ȋntr-o lume plinǎ de bine, sau, poetic(?) spus,

„Aşa că mi-e bine./Mi-e bine doar/Când sunt lângă tine,/Aşa că mi-e bine.

 Mi-e bine doar când/Te iubesc pe tine,/Aşa că mi-e bine.”

Nouǎ nu ne-a fost deloc bine cȃnd am citit aşa „interesante” aşa-zise versuri scrise de Burcea Eliza Emanuela, care despre ea ȋnsǎşi spune cǎ

„Sunt născută pe 28 iounie 1974.Am înveput să scriu din clasa a 7 a ,dar de publicat am început în urmă cu doar 3 ani.”