Ce ceaţă deasă s-a lăsat...O ceaţă care nu-i meteorologică. E din minţile unor ageamii care au manevrat un armament de război fără să ştie că ura lor era îndreptată împotriva unui avion cu civili, mari şi mici, tineri şi bătrâni, aflaţi într-un moment nefericit deasupra unei ţări care se războieşte cu un adversar mult mai puternic şi mai perfid. Un adversar care nu se-arată, dar îi pune pe alţii (civili?) să lupte pentru  orgoliile „şifonate” cândva.

Mi-am adus aminte de poezia „Surâsul Hiroshimei” scrisă de Eugen Jebeleanu, un omagiu pentru nevinovaţii dispăruţi în atacul atomic din Japonia în anul 1945. Şi atunci   (mult mai mulţi) şi acum (mai puţini), consternarea planetară e la fel de mare. În avion erau şi copii. Mergeau în vacanţă, mergeau să-şi viziteze bunicii care locuiau departe de casele lor.

Poate abia au aşteptat să vină vara, să înceapă vacanţa şi să meargă  cu doamna lor învăţătoare într-o ţară pe care şi-o imaginau mai frumoasă ca un vis. Dintr-o dată, totul s-a terminat… Copiii degeaba spuneau: 

„Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă mare. 

Unde-i cărarea, doamna-nvăţătoare?”

 

Nici doamna-nvăţătoare n-o găseşte pe-a ei…N-o găseşte pentru că nu mai e. N-o găseşte pentru că nişte ageamii au făcut-o să dispară definitiv, nedrept, dureros, inuman. 

 

Toţi din avion erau, până la urmă, copiii cuiva. Toţi aveau nevoie să fie aşteptaţi de familii, să povestească despre zborul cu avionul sau despre cele văzute pe unde şi-au petrecut ultimele zile sau ore înainte ca vieţile lor să fie curmate mişeleşte.  

 

„Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă mare. 

Unde-i cărarea, doamna-nvăţătoare?”

Se întreba poetul Jebeleanu în 1958. Acum, putem oare întreba: „Unde-i drumul drept al omenirii, Domnule Învăţător?” Cum se face că l-am pierdut? Poate nu l-am pierdut toţi, dar cei care au făcut-o, fac Răul…

 

Ce se mai poate spune? 

„Lăsaţi-mă să plâng, căci a murit Speranţa …

A fost asasinată în plină zi, acum …”

 

„Acum”, adică în această săptămână…