Prin natura serviciului, cea mai mare parte a anului sunt plecat din ţară. Am câştigat mult pe de o parte, am pierdut tot pe de altă parte.

Un lucru care m-a bucurat atunci când mi-am dat seama că el există, era că mă rupsesem total de evenimentele din ţară. Nu aveam acces la ştiri din România. Si era bine aşa. Imi dădea iluzia că ce bine e in România, că abia aştept să revin in ţară, aşa cum simt, cred, majoritatea celor plecaţi din ţară.

Când am ajuns acasă, am reuşit o performanţă: nu m-am uitat la nicio emisiune de ştiri cam o lună. Mă simteam tot bine, incă. Apoi am căzut iar in centrifuga evenimentelor, mai ales politice, din ţară.

Treptat m-am lăsat antrenat in dezbaterile de la colţul blocului, privind alianţele sau divorţurile politice.

Este evident ca românul, cel puţin deocamdată, nu se dezminte in ceea ce priveşte mentalitatea şi implicit abordarea problemelor.

In politica românească este din nou prezent ciobanul mioritic. Transhumanţa se manifestă in petrecerile date dincolo de munţi, in timp ce unii se pierd intre munţi. Conflictul apare atunci când, unii doi “mări se vorbiră, şi se sfătuiră” ca să mi-l omoare, politic, pe ăl “mai ortoman”.

Se pare că nu prea a reusit complotul. Succesul e aparent deocamdată. Dar românul este consecvent. Are inrădăcinat bine de tot sentimentul de a omori capra vecinului şi face tot ce e posibil dacă prin asta ajunge la juisare.

Marea majoritate nu prea intelege ce se petrece pentru că este ajutat in a rămâne ignorant. De fapt, ajutorul constă intr-o diversiune a găleţii colorate, care are priză tocmai la categoria de care este cea mai mare nevoie: românul care se roagă ca mai rău să nu fie. “Doamne-ajută!” Mântuirea, ca popor, vine doar dacă batem mătănii la moaştele vreunui sfânt catalogat “original” şi “made in Romania”. Succesul ar fi garantat dacă acesta ar deveni cu timpul şi “marcă inregistrată” a bisericii.

Quasi-intelectul acestui român poate analiza doar hic et nunc.

Românul, cel mult şi “consecvent”, in loc să ridice mănuşa, caută, ca intotdeauna, pe cineva care să-i cânte prohodul social, politic, economic. Pentru a lua atitudine, ai insă nevoie de coloană vertebralo-morală. Lipsa acesteia duce la o problema de natură psiho-, socio-, economico-existenţială.

Conceptul maiorescian al formei fără fond este manifest atât in activitatea cotidiană a politicului cât şi in modul de intelegere al acestuia la nivel public. Demagogia este prin definiţie formă fără fond. Vedem, din păcate, mai ales la alegeri, că şi modul in care masele percep ceea ce li se serveşte este tot o formă fără fond.

Eminescu remarcă un lucru de o actualitate dureroasă: „Oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viața publică și orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este același ca și în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri“

Tocmai ce a fost “suprimat” un simbol al aspiraţiilor nereuşite ale multor români. Simbol in cârdăşie cu alte modele de arhangheli mioritici sau de gangsteri moderni, intangibili, transferaţi la rândul lor in locuri care ii aşteptau de mulţi ani.

Reacţia colectivă a unei mase de manevră nu m-a mirat de loc. Mă aşteptam la asa ceva.

De parcă nu e suficient că se victimizează permanent, românul are şi o simpatie pentru cei care il buzunăresc in mod continuu. Altfel nu se explică de ce ţine cu dinţii, cu ştampila VOTAT sau cu petiţia de aceşti “olimpieni” autohtoni. Da! Mai nou s-a descoperit metoda petiţiei prin care se cer drepturi tocmai pentru cei care te atacă la propriu sau la figurat, fie că e vorba de câini vagabonzi, fie că e vorba de “aleşii” neamului.

Există un sentiment care se naşte după o oarecare perioadă petrecută impreună de “victimă’ şi de “atacator”. Românul suferă, bietul de el, de sindromul Stockholm. Este vorba cel puţin de o simpatie a agresatului faţă de agresor. Românul este capabil de a fi solidar cu cel care il “inţeapă”, de a-l iubi şi chiar apăra.

Fenomenul prezent in fiecare zi, ridicat la rang de politică pe anumite canale media, justifică starea deplorabilă in care ne lăfăim cu toţii, indiferent de prezenţa sau absenţa acestei mentalităţi patologice la un individ sau altul. Ea există in parcuri la fiecare sarbătoare sau o data la patru ani, in oala de sarmale sau de fasole cu afumătură. Enjoy! Eu plec in curând. Din nou.

AUTOR: Tiberiu Varga