Ating cuvântul…

Ameţesc îmbătată de pasiune, …

Plutesc…

Mă îmbăt cu farmecul său …

Clipesc…

Văd pasiune şi apoi plutesc …

Zâmbesc…

Apoi strâng amintirea într-un acvariu

Şi o hrănesc

Cu pofta de a deveni unul.

Vă prezint acum o serie de cărţi „obişnuite” pentru neobişnuitul secol în care trăim, iar dacă am preface secolul într-un raft de cărţi, acesta ar conţine ori prea multă ficţiune, ori prea mult realism.

Printre rare legături de file care ne delectează cu „ficţiune reală” am găsit „Cronicile Wardstone”. Scrise de Joseph Delaney, autor englez, aceste cărţi îmbină clasicul în materie de „magie şi vrăjitoare” cu idei noi, originale şi încântătoare, mai ales pentru adolescenţi. Descoperim ce s-ar putea relata în această serie imediat ce citim „avertismentul” din spatele unei coperţi – „A nu se citi după miezul nopţii!” – şi, la fel, denumirile cărţilor: Ucenicul, Blestemul, Secretul, Bătălia, Sacrificiul şi Coşmarul Vraciului. Thomas J. Ward, al şaptelea fiu al tatălui său care era şi el un al şaptelea fiu, devine ucenicul Vraciului din Comitatul său. Meseria de Vraci – probabil cea mai periculoasă dintre toate – este dificilă, iar oamenilor le e teamă de aceia care i se dedică, de altfel foarte puţini. Tom învaţă de la magistrul său cum să lege un duh, cum să înfrângă o vrăjitoare, ce să facă atunci când forţele Întunericului, tot crescânde, îi ies în cale.

Atât de plăcut…atât de simplu şi profund.

BRIZA mării mi-a VORBIT ,

VALURILE mi-au învăluit trupul fierbinte,

SOARELE mi-a ATINS sufletul,

Iar…NISIPUL l-am modelat cu trupul

SCOICILE mi-au dezvoltat creativitatea

PESCĂRUŞII mi-au purtat gândul deasupra mării

O parte din mine s-a rupt acum…

Plâng,

Frâng,

Crengi uscate;

Trec,

Plec,

Ramuri;

Bat în geamuri

Cu-a mea mână fermecată.

Eu mă uit printre ferestre

Când ca lupul urlu jalnic,

Când ca mâţa-ncet eu miaun

Şi trezesc din vis motanul

Care toarce sub un scaun.

Pentru că în ultima vreme am auzit destul de des pronunţându-se, un anumit cuvânt, poate prea des, am ales să scriu despre acel cuvânt găsit într-un mesaj. Şi nu pentru a accepta o oarecare provocare, ci pentru că a venit de la sine. Citind şi vorbind.

Dintru început voi pleca de la o premisă simplă. Nu cred în despărţiri. Şi nu pentru că ochii mi-ar fi ţinuţi să nu văd şi să înţeleg ce e în jurul meu, fără a-mi atribui puteri supranaturale de percepere a simplei realităţi, ci pentru că în fond ele nu există. Ce e o despărţire? Un final de relaţie ar spune unii. Le dau dreptate. Alţii s-ar gândi la o fiinţă nouă în raport cu cea veche fiind acelaşi om... maturizare. Sunt de acord şi cu ei. Însă tind să cred folosind cuvintele mele şi o muză că despărţirea e mai mult decât un sfârşit de o anumită relaţie şi deschiderea ochilor când destinul îţi dă gingaş o palmă. E cumva imposibilă prin ea însăşi. Pentru că şi ruperea unei relaţii într-un mod brut, furtunos, fără cale de întoarcere şi cu metafore pline de venin nu e o despărţire totală. Parte din el/ea îţi va fi mereu în suflet din varii motive.