Dintre toate persoanele sfinte din Vechiul Testament de cea mai mare cinste în rândul creştinilor se bucură Sfântul prooroc Ilie Tesviteanul. Sfânta Evanghelie de astăzi de la Luca IV, 22-30 este de fapt răspunsul Mântuitorului dat celor din oraşul Său natal, Nazaret, care nu-L vedeau decât fiul lui Iosif şi care au vrut să-L arunce în prăpastie pentru că El a predicat în patria Sa fără a fi deja consacrat, cunoscut.

Acest răspuns trimite în mod succint la activitatea unui Sfântului Ilie, un sfânt ce a rămas în conştiinţa poporului ales şi la 800 de ani de la mutarea sa la Domnul. Informaţii privind viaţa şi activitatea sa găsim în cărţile III Regi XVII-XXII şi IV Regi I-II. Cu privire la profeţi putem spune că el este un personaj de vocaţie, ales de Dumnezeu ce va îndeplini în decursul vieţii sale 3 sarcini: este trimisul lui Dumnezeu, mesagerul Lui către oameni, deci şi propagator al voii divine şi nu în ultimul rând el este rugător, mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Sfântul Ilie face parte din categoria profeţilor vechi care nu au lăsat nimic scris posterităţii însă acest lucru nu l-a împiedicat cu nimic în a-şi atinge obiectivul şi anume combaterea decadenţei, schimbarea atitudinii oamenilor prin întoarcerea la credinţa cea adevărată.

În duminica a V-a după Rusalii este rânduit spre a fi citită la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică ce vorbeşte despre vindecarea a doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor. Această minune săvârşită de Mântuitorul Hristos o întâlnim la Evangheliştii sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) fiecare aducând detalii preţioase însă şi unele deosebiri conform scopului şi adresanţilor pentru care au scris Sfintele Evanghelii.

 Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei vorbeşte despre doi demonizaţi pe când celelalte două Evanghelii tratează despre un singur demonizat, probabil cel ce pătimea mai rău conform comentatorilor biblici. De la bun început trebuie subliniat faptul că evenimentul a avut loc în ţinut păgân. Ţara Sfântă aflată în acel timp sub stăpânire romană era divizată în mai multe regiuni, Decapole fiind teritoriul în care se afla şi cetatea Gadara sau Gherasa, părerile exegeţilor biblici fiind şi aici împărţite, a cărei populaţie era aproape numai elină sau elinizată. Însă ce atrage atenţia este provocarea misionară deoarece evenimentul se încheie la Sfântul Evanghelist Marcu cu trimiterea la propovăduire, a celui vindecat „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut lui Iisus, şi toţi se minunau” (Marcu V, 19-20).