Pericopa evanghelică din această duminică, a noua după Pogorârea Sfântului Duh ocupă un loc aparte în calendarul Bisericii Ortodoxe prin minunea la care face referire. Fiind în continuarea pasajului evanghelic ce a fost citit duminica trecută, are directă legătură cu evenimentul înmulţirii pâinilor şi a săturării mulţimilor.

 

 

După ce Mântuitorul Hristos a dat drumul mulţimilor şi i-a silit pe ucenici să intre în corabie spre a trece pe celălalt mal al Mării Galileii (în fapt era doar un lac cunoscut sub denumirea de Ghenizaret sau Tiberiadei), El s-a retras în munte să Se roage singur. Apostolii rămaşi în corabie toată noaptea au avut de înfruntat o vreme neprielnică, „marea fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă” (Matei XIV, 24). Minunea a avut loc la a „patra” strajă a nopţii, adică în intervalul dintre 3 şi 6 dimineaţa – după împărţirea romană a nopţii în 4 intervale de 3 ore pentru schimbarea paznicilor când Mântuitorul Hristos a venit la ei umblând pe mare. Reacţia ucenicilor a fost una firească, cu toate că unele scrieri din antichitate fac referire la anumiţi bărbaţi, sfinţi şi magi cărora lumea elină le recunoştea puterea de a umbla pe mare sau prin văzduh. 

În fiecare an la data de 6 august Biserica Ortodoxă precum şi cea Romano-Catolică sărbătoresc Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos. Este una din sărbătorile cele mai importante ale Bisericii dar în acelaşi timp şi una din cele mai vechi, primele menţiuni despre ea găsim în secolul IV-V la Sfinţii Chiril al Alexandriei precum şi la papa Leon cel Mare. Primii trei evanghelişti vorbesc despre acest eveniment precum şi Sfântul Apostol Petru în a doua sa epistolă sobornicească. El a avut loc cu şase zile după mărturisirea lui Petru „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei XVI, 16), precum şi după Mântuitorul Hristos a făcut apostolilor Săi prima vestire a Patimilor.

 

Sfânta Evanghelie ne spune că Schimbarea la faţă a avut loc într-un munte înalt pe care tradiţia biblică l-a identificat cu muntele Tabor în prezenţa a doar trei apostoli: Petru, Iacov şi Ioan. Domnul nostru Iisus Hristos S-a schimbat la faţă înaintea lor, faţa Lui strălucind ca soarele iar veşmintele Lui erau albe ca lumina. Cei trei apostoli au văzut lângă Mântuitorul Hristos precum ne arată şi icoana acestui praznic pe cele două mari personalităţi din Vechiul Testament, pe Moise, cel prin care poporul ales a primit tablele legii, o legislaţie de origine divină după care să-şi orânduiască viaţa în această lume, şi pe Ilie, proorocul care a fost exemplu de credinţă pentru conaţionalii săi. Văzând această minune Sfântul Apostol Petru a îndrăznit să-I spună Mântuitorului Hristos: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una” (Matei XVII, 4). În acest cadru în care Moise şi Ilie stăteau de vorbă cu Domnul Hristos norul din care s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei XVII, 5) a fost cel ce a desăvârşit totul. Pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie se încheie cu rugămintea Mântuitorului către ucenicii Săi „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului se va scula din morţi” (Matei XVII, 9).