Lucrarea care e găzduită de site-ul Institutului Diplomatic de sub MAE scrisă de un colectiv de autori- Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956, București, Ed. Monitorul Oficial RA, 2013, la pag. XIV se arată că erau înregistrate naționalitatea, nu cetățenia militarilor captivi (fără identificarea armatelor cărora le aparțineau). În cazul basarabenilor și bucovinenilor, erau înregistrați ca moldoveni, ucrainieni sau ruși (după caz).

Deci un număr de ostași înregistrați ca români puteau proveni și din armata maghiară, fără să știm cu certitudine numărul lor ori zona (regiunea) de origine.

Oricum, dată fiind intensitatea luptelor, numărul decedaților direct pe front sau în urma transportului se dovedește mare, mai ales în partea a doua a perioadei (după 1942, începutul lui 1943), când uzura soldaților (lipsa echipamentelor, a îmbrăcăminții adecvate stepelor) devine prezentă.

Lucrarea care e găzduită de site-ul Institutului Diplomatic de sub MAE scrisă de un colectiv de autori- Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956, București, Ed. Monitorul Oficial RA, 2013, la pag. 57, Documentul 15 din 24 martie 1942 arată că programul de muncă era 12 ore/zi, fiind inclusă și perioada de deplasare a prizonierilor. Activitățile productive pe timp de noapte erau permise numai dacă exista o bună instalație de iluminare care să permită observarea prizonierilor. Pentru deținerea lor se îngrădea un perimetru îngrădit cu sârmă ghimpată sau un gard destul de solid de 2,5 m, precum și d instituirea de zone de interdicție tot din sărmă ghimpată la 3,5 m de gardul principal.

                Un număr de 1339 persoane, prizonieri de război români lucrau la exploatările forestiere în cadrul Lagărului Unjia a NKVD din Rep. Mari (Doc. 10, pag. 41 din 8-13 ian. 1942).

                Prizonierii de război în special germani (dar și cei români) de la Aktiubinsk munceau la minele de nichel ale NKVD de la Kimpersai (pag. 55).

Am văzut că Lya Benjamin în < Prigoană și rezistență în istoria evreilor din România 1940-1944>, Ed. Hasefer, București, 2001 și Alexandru Florian în articolul: "A existat Holocaust în România" în Observator Cultural nr. 80 din 2001 (la conținutul unor comentarii ale domnului Alexandru Florian la cartea doamnei Benjamin am avut acces doar) sunt doi patrioți români care susțin poziționarea Holocaustului pe teritoriul României.

                Naționalismul pro-românesc este evident, căci Dânșii afirmă că de drept Transnistria este parte a României. De ce numai Transnistria ? Dar unde scrie despre Transnistria ? În lucrarea Vasile Netea-Publicistică IV. Scrieri istorice 1977-1987, Petru Maior University Press, Târgu Mureș, 2015, pag. 110 scrie cităm: <Cetățile grecești dintre Olbia, care se află la gura Bugului și Dyonisopolis, Balcicul de astăzi îl considerau [pe B urebista] protector și "tată">. Vă sună cunoscut: Naș Papașa oare ? Ce s-a schimbat din timpul lui Burebista până acum ? Nu trăim în continuitate ?

Am văzut că Lya Benjamin în < Prigoană și rezistență în istoria evreilor din România 1940-1944>, Ed. Hasefer, București, 2001 și Alexandru Florian în articolul: "A existat Holocaust în România" în Observator Cultural nr. 80 din 2001 (la conținutul unor comentarii ale domnului Alexandru Florian la cartea doamnei Benjamin am avut acces doar) sunt doi patrioți români care susțin poziționarea Holocaustului pe teritoriul României.

                Naționalismul pro-românesc este evident, căci Dânșii afirmă că de drept Transnistria este parte a României.

                Excludem progromul de la București, căci el a fost parte a revoltei legionare, iar la Iași s-a încercat rezolvarea situației locative pentru armatele germane înainte de începerea ofensivei în URSS. Mortalitatea mare din trenuri s-a datorat faptului că Regionala Iași a pus la dispoziție garnituri improprii de tren (un tren a fost compus din vagoane-cisternă specifice produselor cloro-sodice), precum și de numărul ridicat al populației auto-identificate de rit mozaic în Iași, adică supraaglomerării trenurilor.

Referitor la literatura de limba germană din România citim în lucrarea Corin Braga- <Enciclopedia imaginariilor din România, Volum I>, Iași, Polirom 2020, într-un articol semnat de Dna. Dana Bizuleanu (posibil Dana Conkan-Bizuleanu), pag. 342-361 care pe lângă Paul Celan 1920-1970 (nume la naștere: Antschel) sunt amintiți bucovinenii: dna. Rose Ausländer 1901-1988 (numele vine pe filiera unei căsătorii în SUA)- poetă de limbă germană și engleză (tradusă de Dl. George Guțu- Vis cu ochii deschiși, ediție bilingvă) și romancierul Gregor von Rezzori 1914-1998 (trăiește la Cernăuți, București, Viena, Berlin, Hamburg, la finalul vieții în Italia și New York) pag. 346- 348. Articolul extras se găsește pe internet sub titlul 17_Imaginar_literar_articol_Dana_Conkan_Bizuleanu.pdf, dar nu știm de pe ce link.

Vom expune câteva argumente fundamentale împotriva reabilitării Conducătorului Statului. Încercăm cinci. Ne raliem la opiniile Doamnei Lya Benjamin, căci știm din Sfânta Scriptură că tribul lui Beniamin a purtat război contra întregului Israel (deci suntem de acord de principiu cu Dânsa, ca posibilă beniaminită).

Primul argument ar fi că era om de onoare și își respecta cuvântul dat, preferând arestarea și consecințele acesteia, decât să renunțe la cuvântul dat Führerului Adolf Hitler; cum oare să poți reabilita un om de onoare ? Ar fi contrar oricărei logici a existenței. (nu se apleacă spicul la vânt ? Nu se separă spicul sub coasă ?). Apoi rușii au încercat să-l chimizeze și să-i influențeze deciziile, dar se pare că nu au reușit deplin (Mareșalul avea dietă specială, nu mânca orice). Totuși, unele decizii anterioare se poate să i le fi influențat astfel cumva.

Din Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România sesizăm scăderea temperaturilor până la -35 °C în Transnistria în cursul lunii decembrie 1941. Astfel încât se ducea o luptă acerbă pentru locurile din grajduri (căci afară deportații ar fi murit înghețați de frig). Multe grajduri fuseseră în majoritate pentru porci, deci erau total insalubre. Mortalitatea datorită tifosului exantematic era zinic de 500 oameni la Bogdanovka și de circa 200 la Domanovka.

                Erau în pericol și unitățile militare din zonă de a fi afectate. Era clar că e explozie epidemică de proporții în regiune devenise amenințătoare. Autoritățile române erau complet depășite. Riscurile epidemice majore.

Există o lucrare despre care am luat cunoștință în baza recenzilor care exonerează autoritățile române de crimele din lagărul de la Bogdanovka asupra evreilor din Odessa, deportați acolo și arată implicarea elementelor locale ucrainiene de naționalitate germană, organizate în Miliții populare Vo-Mi.

                În baza informațiilor sovieticilor, preluate și redifuzate în zilele noastre de către media transnistreană, românii erau incriminați de atrocități în lagărul de la Bogdanovka.

                Cauza uciderilor s-a datorat exploziei epidemice de tifos exantematic, asociate probabil și cu alte maladii. De teama contaminării comunităților proprii, cei din Vo-Mi au recurs la tiruri cu mitralierele asupra deținuților din lagăr.

Ei bine, culpa autorilor, autorul memoriilor se numește Petru Talpeș și nu Nicolae Talpeş. Intrat în magistratură în funcții înalte, dar ca căpitan în rezervă este mobilizat în construcția de drumuri și probabil alte lucrări edilitare la o unitate din Râmnicu Sărat. Ajunge astfel la Odessa în 1941, acolo vede urmele cumplitei bătălii de la Dalnik, unde au murit mii de ostași români. Batalionul se ocupa cu paza și repararea drumurilor, cu sediul chiar la Odessa.

<Batalionul nostru se ocupa cu paza şi repararea drumurilor, având sediul la Odessa, un oraş mare şi frumos, cu port la mare. Subteranele oraşului, adevărate labirinte, erau locuite de către partizani bolşevici, care aveau intrări şi ieşiri ştiute numai de ei, dar în urma drasticelor represalii date de nemti, aceştia s-au potolit, iar ostaşii români simpatizati chiar de populatia înfometată, pe care o ajutau>. În 1942, mobilizatul Petru Talpeș este demobilizat.