Textul imnului statului Israel este din versurile autorului galițian Naftali Herz Imber. Imnul e denumit Hatikva (Speranţa). Dar că melodia imnului e de sorginte românească să mai mire oare pe cineva ? Melodia a fost cântată prima dată la un congres sionist din anul 1881 ținut la Focşani. Compozitorul Samuel Cohen era din Ungheni, Basarabia, stabilit în Israel. Dânsul cunoștea melodia din copilărie şi deşi aduce cu multe melodii populare, pare a fi asemănătoare <Cântecului de mai> cules de muzicologul Timotei Popovici, dar şi altor melodii (dar doar parţial pentru altele): a unui cântec moldovenesc <Hăis Cea> ori <Cucuruz cu fruntea sus> cules în Ardeal de G. Șorban.

Melodia a fost reconstituită pe note la Rişon LeŢion, care pare a fi o așezare întemeiată de colonişti originari din România (dar incert totuşi). Aceasta pentru că primul val de coloniști din România în Israel în 1882 au întemeiat cu liderul lor Moșe David Iancovici așezările Roș Pina și Zihron Iacov. Iar Roș LeȚion pare a fi o sinteză a vechilor denumiri date așezărilor lui Iancovici.

Dacă portretul Principesei X (de fapt bustul) a oripilat opinia publică franceză, ne întrebăm desigur de ce tânăra fată sofisticată e atât de bine cotată. Poate pentru că e lucrare singulară, fără replici ?

Lucrarea o reprezintă pe Nancy Clara Cunard, britanică, moştenitoarea liniei maritine Cunard, preocupată de antifascism şi îndeosebi de antirasism. Era o excentrică de tip comunist-anarhist, preocupată de literatură, editoare anarhistă, atât de sofisticată că Dl. Constantin Brâncuşi se inspiră din Sfânta Scriptură pentru bustul Dânsei, anume din 1 Samuel 5:9-6:12. Căci ne întrebăm ce este reprezentat drept coafură a tinerei ? Această sculptură nu a jignit deloc, precum <Principesa X>. De ce oare ? Nu știm...

Pentru a răspunde la această întrebare simplă apelăm iar la memorialistică. După studiul sumar al memorialisticii mai adăugăm un nume: rabin şef Alexandru Şafran, originar din Bacău. Dânsul nu declară în memorii faptul că a salvat 95% dintre evreii din România (precum dl. Wilhelm Filderman), nici nu-şi intitulează memoriile: "Eu i-am salvat pe evreii din România" (precum Radu Lecca). După instaurarea regimului roşu a trebuit să emigreze, totuşi înainte a apelat la prelaţi şi la regina-mamă să împiedice deportările. S-a dus în Elveţia, la Geneva ca Mare Rabin. Domnia Sa însuşi e salvator de evrei: surorile Domniei Sale urmau să fie recuperate de trupele române şi trebuiau aduse în România: Mayer Pechthalf din Murafa şi Elka Birbraier din Verkovka. Generalul Vasiliu nu-şi amintea să se fi aprobat repatrierea la 07.02.1944 (Matatias Carp- Cartea Neagră III, Soc. Dacia Traiană, Bucureşti, 1947, pag. 460, pe dacoromanica.ro). Chestiuni de memorie. Dacă nu au fost salvate, măcar a existat intenţia.

Pentru a răspunde la această întrebare simplă apelăm la memorialistică. După studiul sumar al memorialisticii avem următoarele ipoteze: Wilhelm Filderman, Radu Lecca, un alt om al  lui Dumnezeu sau Domnul Dumnezeu însuşi. Wlihelm Filderman a fost deportat în Transnistria, deci se pare că nu Dânsul. Deşi consuma atâta hârtie pentru memorii, încât membrii Guvernului ar fi putut trăi din reciclarea de hârtie. De ce a fost deportat ? Pentru atitudine neecologică: consum mare de hârtie.

            Radu Lecca răspundea de evrei, fiind Director Ministerial împuternicit. Dar la Berlin, trimis la tratative, el nu a fost tratat conform rangului său. Poate avea prietenie cu Hauptsturmfuhrer-ul SS Gustav Richter şi astfel a evitat el deportarea evreilor. Dar era om al lui Dumnezeu ? Se pare că nu. Se comporta ca un negustor, avid de bani care făcea multiple calcule. Să fi avut sânge evreiesc ? Credem că nu, doar sânge negustoresc. Deci pare-se că nici Radu Lecca.

Tot din amintirile domnului Lövith (sau Löwith) Egon de pe site-ul memorialistic centropa.org aflăm că în urma deteriorării condiţiilor rasiale şi în Ungaria, un grup de artişti evrei înfiinţează la Budapesta o şcoală pentru care caută elevi inclusiv în Transilvania, dar neputând oferi burse de studiu. Celor care recrutau elevi potenţiali li se spune că Egon este un pictor talentat. După ce au văzut lucrările, s-a pus problema transportului şi şcolarităţii. I s-a spus să rezolve el însuşi pentru primul an, apoi lucrurile se vor rezolva ulterior. Drept urmare, se adresează unui proprietar evreu, domnul Adler, care avea investiţii în tancuri (rezervoare) de carburanţi (probabil nu de petrol brut, ci de motorină şi benzină). Dânsul (domnul Adler) îi cere să vină cu lucrări la Dânsul.

Pe site-ul dacoromanica.ro există o lucrare scrisă de Jacques Ancel- "Les Frontiéres Roumaines-Gèographie Politique", Bucarest, 1934, cu un număr de 42 de pagini care ne limitează frontierele la Tisa (deşi vinurile bune de Tokaj sunt imediat dincolo de Tisa) şi respectiv pe Nistru (deşi sunt românofoni mult dincolo de Nistru). Autorul scrie cum pe malul stâng al Nistrului, URSS a conservat urmele hatmanatului lui Gh. Duca, "une <Republique Moldave>, oú un million de roumains sont pressés par deux millions et demie Ukrainiens, c'est-á-dire des Ruthènes", ceea ce confirmă cele afirmate de către noi. Dânsul menţionează şi localităţile din sudul Basarabiei create prin colonizare recentă de către Ţarul Alexandru I "(numite după victoriile sale din 1812-1814): Berezina, Culm, Lepzig, Ferşampenuaz, Arciz, Brieni, Paris (un mic Paris în mijlocul stepelor basarabene): ele sunt populate de germani catolici şi de către bulgari".

Totuşi, căutând originea antroponimului, credem că în ciuda apropierii fonetice flagrante între Löwith şi numele tribal Levi, avem de-a face cu descendenţi de goţi din Siria, acei pomeniţi sub Împăratul Filip Arabu. Spunem aceasta pentru că fonetic se pronunţă leovit şi se regăseşte ca antroponim german al unui candidat la premiul Nobel pentru literatură: Löwith Karl (09.01.1897, Münich, Germany-26.05.1973, Heidelberg, Germany). Dânsul este propus succesiv în anii 1963, 1964 şi în 1967 (fără să câştige importanta distincţie). Şi în interviul său, dl. Lövith Egon arată că cei din partea mamei (linia lituaniană) aveau aparenţă nordică: înalţi, subţiri, blonzi, cu ochi albaştrii. Dar din fotografii şi tatăl său, Max arată extrem de deschis la ten şi tare prezentabil şi posibil cu ochi deschişi la culoare, probabil cu părul şaten. Poartă vestă, cravată, cămaşă albă, având o ţinută distinsă. Îl are aproape pe micul Egon, care se sprijină de tatăl său. Iar mama Domniei Sale ne apare fină şi delicată.

                Ca oiconim, avem în Republica Moldova, localitatea Leova (goţi mici ?). Nu mai insistăm pe apropierea fonetică între Măneciu şi Münich, poate accidentală. Sigur, există Lvov în Ucraina. Ca nume de conducător got îl regăsim poate sub forma Leovigild (rege vizigot al Spaniei, 568-586). Şi domnul Egon avea o constituţie robustă. 

Sculptorul şi pictorul Löwith Marc-Egon (1923-2009), cunoscut şi drept Lövith Egon a avut o carieră didactică şi artistică frumoasă. Deşi considerat ca evreu maghiar, de fapt ascendenţa Domniei Sale este extrem de cosmopolită. Mama sa se naşte într-o familie de evrei de origine lituaniană, al cărui cap de familie lucra silvicultură pentru un baron, proprietar funciar şi silvic. Tatăl său este făcut prizonier în timpul primului război mondial (cade în captivitate austro-ungară) şi ajunge să lucreze în pădure pentru baronul menţionat. De profesie ceasornicar şcolit în Elveţia şi originar din Simferopol, peninsula Crimeea, el revine din Elveţia pentru a fi înrolat în armata rusă. Astfel ajunge el în dulcele prizonierat în care o cunoaşte pe superba şi delicata fiică a silvicultorului baronului. Cu ajutorul socrilor, deschide un atelier de reparaţii în Cluj, dar după devastarea acestui atelier de bande legionare în anii 1920 decide să emigreze în Mexic, urmând a-şi aduce şi soţia, precum şi primul născut.