În aceste zile s-au sărbătorit 90 de ani de la înfiinţarea Liceului “Dragoş Vodă”, cea mai importantă instituţie de învăţământ din Maramureşul istoric. Liceul este sanctuarul unde s-au pregătit numeroase generaţii, dar şi o făclie a culturii, profesorii şi elevii fiind participaţi activi la viaţa culturală a oraşului. Mulţi dintre absolvenţii liceului au devenit personalităţi artistice reprezentative : scriitori, muzicieni, artişti plastici recunoscuţi în ţară şi în străinătate.

Festivitatea desfăşurată vineri 23 octombrie, a dovedit încă odată că elevul –profesorul – absolventul, constituie adevărate valori spirituale, că indiferent de contextul politic sau economic prin care trece ţara, există o permaneţă a actului cultural, o garanţie a indentităţii noastre în mare familie europeană.

De doi ani incoace, Casa Municipala de Cultura din Sighetu Marmatiei editeaza o revista-oglinda a manifestarilor prilejuite de Festivalul International de Poezie, coroborat cu Serile de poezie de la Desesti. O initiativa, zicem noi, inspirata si pusa in practica de Vasile Muste, redactor sef (directorul institutiei gazda), Radu |uculescu din Cluj, Vasile Proca din Iasi, ori sigheteanul Gheorghe Molnar.

Numarul pe octombrie 2009, prilejuit de cea de-a XXXVI-a editie a festivalului, cuprinde creatii, interviuri, fotografii, cu si despre autorii participanti la editiile anterioare. Vasile Muste scrie un editorial de suflet: “Grigore Vieru – primul si ultimul drum in Maramures”. Radu |uculescu umbla la 60 de ani la texte prozaice de-o ironie fina cu tenta ideatic-documentaristica. Adam Puslojic, marele poet sarb, cu inima-n Maramuresul arhaic, semneaza versuri despre Nichita Stanescu. Andreas Sauer, din Elvetia, este prezent cu poeme, dar si cu un interviu: “Inot impotriva curentului/ curge raul intr-o albie straina”. Tot un elvetian, Erwin Messmer, este prezent cu versuri. Idem, Vasile Proca, Andrei Zanca, Paul Vinicius, Gabriel Cojocaru, G. Vulturescu, Emanuel Luca, Rodica Pauna, Cassian Maria Spiridon, Adi Cristi, Ioan Moldovan, George Bocsa, Adrian Alui Gheorghe, Ion Stratan, Adrian Popescu, Ion Iuga, Marian Slujeru, Lucian Alexiu, Luca Onul, Iurii Pavlis, Vasile Latis, Gheorghe Grigurcu, Ion Zubascu etc.

Un mic exerciţiu de imaginaţie cere să ne închipuim orbi, să încercăm să “vedem” cum ar fi viaţa noastră în întuneric. Cred ca toţi încercăm la un moment dat să facem asta şi probabil că ne oprim din cauza aceluiaşi simţ al ridicolului: nu te poţi juca de-a schimbatul reperelor, orbirea este o altă viaţă (sau moarte?)

Nivelul scatologic al scrierii este cel care te cuprinde la început şi nu te eliberează nici măcar la final. Nu poţi să nu te cutremuri în faţa unei asemenea duhori, putreziciuni şi degradări de toate felurile. Naratorul însă nu-şi compătimeşte progeniturile romaneşti, le chinuie şi le lasă să se chinuie unele pe altele în degringolada produsă de “marea de lapte” (orbirea).

Într-un oraş nenumit dintr-o ţară nenumită, apare o “epidemie” de orbire. Rând pe rand, fără nici un motiv aparent, toată lumea orbeşte (în afara de soţia medicului). Romanul se învârte în jurul a şapte personaje, fără nume, de la intrarea lor în carantină şi până la ieşirea la lumină: primul orb, medicul oftalmolog (ironie), tânăra cu ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic şi soţia medicului care îi va călăuzi pe toţi spre lumină.

“Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”. José Saramago nu se sfieşte să sublinieze fără echivoc toate ororile contemporaneităţii, de la lipsa de solidaritate, nepăsare în preajma durerii, declinarea responsabilităţii sau egoismul. Este o lume de haos, de mirosuri fetide, sânge, puroi şi sudoare şi în faţa lor nu-ţi poţi reprima o grimasă: de frică, de scârbă sau poate ambele. “Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa”. Totuşi ea există, reprezentată cu demnitate de soţia medicului care îşi acceptă rolul cu resemnare. Ea, care vede, îşi dă seama cel mai bine de mizeria fizică şi spirituală în care se zbat ceilalţi.

Tenorul spaniol Placido Domingo a fost declarat castigator al trofeului Birgit Nilsson Award (echivalentul unui Premiu Nobel pentru Muzica), in cadrul unei gale desfasurate saptamana aceasta, la Opera Regala Suedeza, informeaza birgitnilssonprize.org. Artistul a primit si suma de un milion de dolari, cea mai mare din istoria muzicii clasice.

Trofeul i-a fost inmanat tenorului de catre Regele Carl XVI Gustaf al Suediei, pe aceeasi scena unde a debutat Birgit Nilsson. Celebra soprana suedeza a decis ca Placido Domingo sa fie primul artist onorat cu aceasta distinctie, dar a dorit ca numele castigatorului sa fie pastrat pana dupa moartea ei. Artista a decedat pe 25 decembrie 2005, la 87 de ani.

In cadrul ceremoniei de premiere, Domingo a spus ca va folosi milionul de dolari pentru competitia Operalia (fondata in 1993 chiar de catre Placido Domingo) si a adaugat ca Premiul Birgit Nilsson este comparabil cu un Premiu Nobel pentru Muzica. (macleans.ca)

Birgit Nilsson si Placido Domingo au cantat impreuna in cadrul productiei Tosca, in 1969.

“Baietii de pe strada noastra” (traducere din limba araba, prefata si note de Nicolae Dobrisan), unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Naghib Mahfuz, interzis in mai toate tarile arabe sub acuzatia de blasfemie, a fost editat de curand in colectia “Biblioteca Polirom”.

In spatele personajelor si al intamplarilor narate, se intrevede o parabola ce reuneste teme si motive atat din Coran, cat si din Vechiul si Noul Testament, precum si referiri la regimurile politice opresive ale Egiptului.

Istorisirea incepe cu viata patriarhului Al-Gabalawi si a fiilor sai Adham si Idris, alungati din gradina parinteasca pentru pacatele lor, stramosii legendari ai neamurilor care se stabilesc pe alegorica strada dintr-un cartier fictiv al orasului Cairo. De-a lungul mai multor generatii si sub stapanirea a numerosi despoti, fiecare neam isi afirma dreptul la o viata prospera in calitate de urmasi ai lui Al-Gabalawi, iar o serie de “trimisi” autoproclamati ai Stapanului preiau conducerea pentru a obtine prin forta sau puritate viata tihnita la care visase stramosul Adham dupa alungarea din gradina. Ultimul “profet” al lui Al-Gabalawi, Arafa, pare detinatorul unei vraji nemaivazute, o arma cu ajutorul careia oamenii de rind isi pot detrona in sfarsit asupritorii.

ULTIMA ORA: In cursul acestei zile, domnul prof. Iosif Viehmann a fost anuntat ca pe data de 19 octombrie trebuie sa fie obligatoriu prezent in Cluj-Napoca. In aceste conditii, evenimentul programat in Sighet va fi reprogramat la o data ce va fi anuntata pe acest site. Informatia ne-a fost furnizata de catre domnul Ioan Maris, ocazie cu care Clubul Rotary Sighet si-a cerut scuze pentru aceasta reprogramare.

Luni, 19 octombrie 2009, de la ora 19:00, va avea loc la sala „George Enescu” din Sighet un eveniment de exceptie pentru publicul sighetean: „ORIGINILE SI ISTORIA JAZZ-ULUI” - auditie si prezentare de dl. prof. univ. dr. IOSIF VIEHMANN. Evenimentul este organizat de catre Clubul Rotary Sighet.

Intrarea este LIBERA!

Dl. prof. Iosif Viehmann este membru al clubului Rotary din Cluj, discipol al lui Emil Racovita, unul din cei mai activi profesori de speologie din ţară, un pasionat jazzman, profesor la Academia de Muzica Gh. Dima din Cluj, unde predă cursul de istoria jazzului, om de cultură şi un autodidact de factură renascentistă. A terminat Facultatea de Stiintele Naturii din Cluj-Napoca, sectia geologie, in 1947. Iosif Viehmann este nominalizat anul acesta la premiul pentru întreaga activitate, acordat anual de Fundaţia Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României.

“N-am vrut să încerc a trăi decât ceea ce tindea de la sine să iasă dinlăuntrul meu. De ce era acest lucru într-atât de greu?”

”Demian” nu este departe de a fi una din cărţile pe care aproape că refuz să le împrumut. Deşi un text puţin mediatizat al autorului german, este cu siguranţă unul dintre cele a căror lectură ne ghidează către miezul înţelepciunii hessiene, unde accentul este pus pe cultul libertăţii spirituale.

După cum îi stă în fire, Hesse construieşte universul cărţii cu numeroase substraturi, a căror identificare necesită o lectură nu susţinută, însă atentă. Cu toate acestea, el nu foloseşte artificii inutile, astfel că firul narativ păstrează un grad înalt de firesc, esenţial pentru înţelegerea per ansamblu a textului.

Părinţii lui Emil Sinclair au grijă să-i schiţeze drumul vieţii în tuş fin, ţinându-l departe de lumea “murdară” a săracilor şi nonconformiştilor. Destinul, însă, găseşte un desenator desăvârşit pentru firea sa de hoinar: Demian, un personaj misterios, a cărui masca ascunde inteligenţa pură şi calmul rigid al unui profesor experimentat.

Un roman uşor şi interesant la prima citire, complex şi de-a dreptul provocator la o privire mai atentă, ”Demian” este hrană pentru visători şi evadare pentru cei care se simt sufocaţi de rutină.

Nick Cave revine la literatura, dupa 20 de ani, cu Moartea lui Bunny Munro. Editia in limba romana, iese de sub tipar, la editura Polirom, la doar doua saptamini de la lansarea editiei originale. Nick Cave, cunoscut mai ales pentru activitatea sa de cantaret, compozitor si lider al formatiei Nick Cave and the Bad Seeds, este un artist polivalent, ce s-a manifestat si ca prozator, autor de teatru, scenarist, pictor.

Moartea lui Bunny Munro (traducere din limba engleza si note de Ciprian Siulea) este povestea lui Bunny Munro, un comis-voiajor de produse cosmetice, obsedat de sex si fascinat de pantalonii scurti aurii ai lui Kylie Minogue, care incearca sa faca fata unei realitati in destramare. Dupa sinuciderea sotiei sale, eroul romanului isi ia fiul, un baietas care il idolatrizeaza, pornind impreuna cu el pe traseul sau comercial si, in acelasi timp, erotic, intr-o goana nebuneasca spre neant. Spectrul sotiei sale si imaginea unui diavol ce bintuie orasul il insotesc pe Bunny in calatoria sa tot mai bizara. Atmosfera fantastica, ironia si umorul negru, omniprezente in roman, fac din Moartea lui Bunny Munro o lectura captivanta si incitanta, ce poarta marca specifica a lui Nick Cave.