Ştiţi la fel de bine ca mine că unul dintre motivele rămânerii în urmă a României este infrastructura de transport deficitară, care nu este conectată optim la cea europeană, nici pe apă (pescajul Dunării nedragate corespunzător nu permite un trafic fluvial substanţial, iar portul Constanţa este excentric faţă de axele majore de transport), nici aerian (comparaţi aeroportul Henri Coandă al nostru, cu cei 9,2 milioane de pasageri transportaţi în 2015, cu aeroportul din Viena, utilizat anul trecut de 22,7 milioane de călători), feroviar (liniile distruse permit doar viteze de-a dreptul interbelice) sau rutier (cioturile noastre de autostrăzi nu duc nicăieri, nefiind cuplate cu autostrăzile Ungariei, Serbiei sau Bulgariei). 

Obișnuiți decenii la rând să hotărască Partidul pentru noi, nemaiprivindu-i pe miniștri și pe înalții slujbași ca slujitori ai noștri, ne-a fost greu să schimbăm paradigma societății totalitare cu una democratică și să înțelegem că „cei aleși” au să ne dea socoteală pentru tot ce fac. Că puterea cu care au fost investiți trebuie să se consume numai pentru binele nostru, al „lor” neintrând nici o clipă în ecuație.

 

Întorcând spatele celor chemați să ne slujească, i-am lăsat să-și facă de cap. Obișnuindu-i cu lenea noastră cetățenească, ei au ocupat spațiul rămas gol, s-au destrăbălat în el, și-au creat mecanismele de autogenerare a puterii sub masca jocului democratic.