Cezar Petrescu: „Pedeapsa cea mai mare a mincinosului nu e că nu-l mai crede nimeni, […] pedeapsa cea mare e că nu mai crede nici el, în nimeni şi în nimic!...”

Alegerile parlamentare s-au încheiat. Unii, spun că au câştigat…Alţii, se miră de rezultatele slabe obţinute. Participarea la vot (în jur de 41%) e dovada clară că lumea s-a săturat de „promisiuni” gogonate. Deci, victoria nu-i chiar victorie. Ca de fiecare dată la noi, au fost aleşi unii ca să fie pedepsiţi alţii, adică cei care au condus ţara până acum. Să trecem puţin în revistă promisiunile  electorale oferite maramureşenilor. Nu contează cine a venit cu aceste oferte, de aceea nu voi preciza numele candidaţilor.

Imi amintesc de cum eram odata… si de cum mutam sau inventam muntii, construiam sau daramam poduri, asfaltam sau distrugeam poteci, doar-doar sa-mi duc la indeplinire visele, tintele, aberatiile… si, cam de fiecare data, ma amageam sa cred, prin ale mele retorice, de multe ori mitomanice, ca lumea nu e pregatita inca pentru viziunile mele, ca eu sunt un fel de doct sau semidoct (dar altfel), care le stie pe toate in ale muzicii extreme underground… si ca determinarea celor din jurul meu este mult mai palida decat focul necontenit care arde in mine.. si uite asa, de vreo 20 de ani, mi-am pus in practica cam tot ce mi-am dorit, in masura posibilitatilor acceptate si aprobate de mine: emisiune radio, revista, vizionari de concerte, organizari de evenimente, contactul direct cu trupele… dar totul directionat si gravitat in jurul acestui cuvant care poate sa nu insemna nimic, dar pentru mine inseamna totul: underground… apoi, timpul parca a inceput sa ia alte forme, dar eu tot nu aveam timp de a realiza acest lucru, egocentrismul meu exacerbat imi sufoca trairea, desi eu ma autoflagelam ca traiam intens… fugeam de spaima de a nu repeta chestii, de a nu deveni subjugatul copy-paste-ului uzual, de a repeta si de a face acelasi lucru, in fond, chiar daca, de cele mai multe ori, formele imi dadeau cica sensul si izvorul trairilor mele.

Am realizat apoi ca nu-mi place sa devin sclavul ideilor mele, chiar daca acest lucru ar suna pe cat de iresponsabil, pe atat de miserupist. La serviciu, la tot felul de intalniri, incercam sa exprim si sa transmit alor mei colegi ca autosuficienta este cel mai periculos "remediu" in care te poti plafona… Ca trebuie sa mergi mai departe, sa nu te opresti, sa fugi, fugi, fugi… sa fii primul, cel mai, cea mai, sa dobori toate recordurile, sa alergi pentru… acum chiar habar n-am pentru ce…

Autosuficienta este periculoasa pentru ca, odata acceptata, este foarte convenabil de trait cu ea, impreuna cu ea, alaturi de ea. Si de multe ori, ea poate fi confundata usor cu automultumirea!