Omul este om atâta timp cât vrea să ştie de morală şi se comportă ca atare, adică atâta timp cât este moral. Căci valorile cardinale (bine, frumos, adevăr, just, sacru) şi fundamentele umanului (omenia, iubirea, cumpătarea, demnitatea, mila, generozitatea), nu doar că iradiază din morală, ci – după împlinire prin înconştientizarea de sine – ele toate converg spre morală, mai exact spre acel strop de divinitate cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat la facere.

Cândva, în perioada spiritualizării intensive din istoria omenirii în general, din cea creştină în special (Antichitate şi Evul Mediu), era într-atât de riguros respectată şi aplicată această cutumă a creaţiei cu indiscutabila ei preferinţă pentru spiritul mântuitor reflectat în activismul său disciplinat, încât abaterile de la normele moral-juridice de convieţuire socială erau, potrivit legii talionului, aspru pedepsite prin uciderea criminalului dovedit, lapidarea femeii necredincioase, punerea la stâlpul infamiei sau – după caz – tăierea mâinii hoţului prins, iar mai târziu, în plin Ev Mediu, prin înspăimântătoarea varietate a torturilor întrebuinţate de Inchiziţie împotriva nefericiţilor căzuţi în mâinile ei şi prin frecventele condamnări la arderea pe rug pronunţate de judecători, de regulă împotriva vrăjitoarelor, ereticilor şi sodomiţilor, uneori (cazul lui Giordano Bruno) şi împotriva unor gânditori etichetaţi eretici doar pentru faptul că deveneau adversarii dogmelor obscurantiste prin ideile îndrăzneţe pe care le susţineau...

Spusa românească utilizată ca titlu pentru acest text, sintetizează uimitor de exact starea de lucruri de pe meleagurile noastre: Dumnezeu le-a dat românilor cu ambele Lui mâini, ca ei să poată risipi cu nenumărate mâini, adică prin hoţie, nemuncă, indolenţă şi nepricepere!

Le-a dat o ţară plină ochi cu avantaje absolute şi relative (sol mănos şi rezerve inepuizabile de ape – circa 30% din rezervele de ape minerale şi termale ale Europei, relief blând şi uriaşe bogăţii ale subsolului, istorie multimilenară şi arta de-a transforma umilinţa răbdării în fatalitatea resemnării), dar i-a potcovit şi cu neputinţa de a-şi folosi mintea atunci când trebuie („Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă”, cer ei ca iarăşi şi iarăşi s-o facă de oaie), încât te întrebi dacă nu era mai bine pentru prezentul, viitorul şi o bună parte din trecutul lor ca, aidoma japonezilor, să-şi afirme statornicia într-o ţară cu mult mai puţin ospitalieră şi generoasă ca România.

Cu certitudine că alta ar fi fost atunci starea sufletească a grosului populaţiei, după cum tot alta ar fi fost filosofia românului despre viaţă şi atitudinea lui faţă de muncă, ştiut fiind faptul că lumea exterioară omului nu este altceva decât extrapolarea lumii lui interioare, iar mahalalele oraşelor o necesară exteriorizare a mahalalelor sale lăuntrice.