Iata ca am intrat si in mult asteptata vara (nu de mine, dar am o gramada de cunoscuti ce asteptau asta) si am facut-o intr-un alt mod. Adica, in natura. Nu stiu cum s-au asezat sau aliniat toate, cred ca mai degraba s-au intins si apoi scuturat mai toate din jurul meu, astfel ca, in ultimul weekend din primavara a fost extrem de frig. Cu 3 zile inainte ne batea soarele in cap si sufeream de zapuseala, vineri seara am stat in ploaie si am cam inghetat. 

Daca asa a vrut Natura, asta a fost. Iar sambata, pe Rarau, frig, vant, ceata… pffff. Imi inchipuisem initial KruNatura ca ceva pasnic, calduros, luminos… se pare ca si atunci cand las toata garda jos, Dark-ul din mine activeaza sau transmite involuntar Universului, sau ce-o mai fi, semnale si astfel ca totul devine intunecat. Asta e, bine ca am supravietuit, iar natura ne-a aratat ca ne apropie, atunci cand credem ca suntem cei mai tari si unici pe acest Pamant, heh!

Cu mulţi ani în urmă, când echipa de fotbal Universitatea Craiova era la un meci distanţă de câştigarea primului titlu de campioană, toată lumea se exprima şi gândea cam ceva de genul „acum ori niciodată”. Un singur ziarist a avut „tupeul” să scrie un articol despre meciul decisiv al marii echipe craiovene cu titlul „Acum ori…altădată”. Şi a avut dreptate ziaristul…Craiova n-a câştigat în acel an campionatul, ci altădată.

 

Mi-am adus aminte de episodul acela acum, când văd că toată lumea doreşte un singur lucru: Simona Halep să fie învingătoare la Roland Garros sâmbătă, 7 iunie 2014. Nu ştiu de ce se pune atâta presiune pe umerii tinerei noastre sportive. Toată lumea, pe la toate posturile TV şi prin toate căile de socializare pe care le oferă internetul, vorbeşte despre un singur meci, care pare a fi ceva fundamental pentru o naţiune întreagă, ba chiar mai mult, pentru o bună parte a locuitorilor planetei.

S-a întâmplat cu aproximativ două săptămâni în urmă. Eram pe stradă (se subînţelege că  eram pe trotuar) şi am trecut pe lângă o mamă care era cu copilul ei, un băiat  a cărui vârstă o aproximez cam pe la 6-7 ani. Băiatul îi spunea mamei că ea este cea mai bună mamă din lume şi că o iubeşte. I-a luat mâna şi i-a pupat-o…Mama i-a spus fiului că şi ea-l iubeşte. O scenă atât de frumoasă, cum rar ne e dat să vedem pe stradă!

 

Neavând niciun motiv temeinic pentru a mai merge puţin în preajma celor doi, m-am depărtat…Dar m-am gândit mult timp după aceea la scena văzută. Acum, de 1 iunie, Ziua Copilului, urez  tuturor micuţilor să aibă fiecare câte o mamă căreia să-i spună că o iubesc. Urez fiecărei mame să aibă copii care să le spună că sunt cele mai bune mame din lume şi mâinile lor sa fie sărutate în semn de recunoştinţă pentru toate câte au fost şi pentru toate câte vor veni, bune, rele…Pentru că mamele sunt prietenele voastre cele mai bune, dragi copii! 

Mergem din când în când la vot, sau stăm acasă. E la libera alegere a fiecăruia, după nevoia de implicare politică (ce iluzie!...), sau după starea de lehamite care-i în continuă creştere pe la noi. Acum, după publicarea rezultatelor oficiale, parţiale încă în momentul redactării acestui articol, pot încerca o analiză a marii frământări electorale din ultimele săptămâni.

 

USD are cam 37-38% dintre voturi, PNL în jur de 15%. Ce diferenţă uriaşă, au spus mulţi analişti politici. Ce-i de făcut, se întreabă liberalii şi autodemisionata lor conducere. Eu zic să facem analiza opţiunii electoratului plecând de la o împărţire. 38(la sută) împărţit la 3 (partide) înseamnă mai puţin decât 15% (obţinut de PNL). Nu văd de ce s-au tulburat apele acum în PNL, ci nu în momentul când istoricul partid a decis că nu mai încape lângă PSD. Oare întreaga conducere a PNL nu înseamnă cumva un singur om şi o echipă de executanţi servili? Să ne amintim faptul că la ultimele alegeri liberale, Crin Antonescu a dat de înţeles că trebuie să fie votată întreaga conducere a partidului pe care el a propus-o, pentru că altfel lucrurile nu vor merge bine…Probabil că echipa trebuia să fie aleasă astfel încât să execute orbeşte ordinele şefului. 

După festivalul de folclor, m-am întrebat ce au putut povesti invitaţii veniţi din alte ţări despre cele văzute într-o ţară frumoasă (nimeni nu se îndoieşte de asta), dar cam neîngrijită…Cam???

 

Un festival internaţional cum este „Am fost ş-om fi” este comentat cu lux de amănunte de invitaţii străini. Un turist aflat într-o altă ţară are atenţia mărită la tot ce-l înconjoară. Vrea să reţină cât mai mult, pentru a povesti acasă cele văzute. Oare ce au spus oaspeţii oraşului nostru despre gestul unui tânăr artist român?

 

Un gest pe care-l trecem cu privirea de fiecare dată când suntem prin oraş. Un gest pe care nu-l mai observăm, pentru că apare la tot pasul şi, din păcate, ne-am obişnuit cu obiceiurile proaste până când am ajuns să le considerăm fireşti. 

Scriitorul rus Aleksandr Herzen are un roman: “Cine-i de vină ?”. Această  înrebare ne-o punem şi noi, sighetenii, după incendiul de sâmbătă. A ars acoperişul unui bloc. Nimeni n-a fost rănit. S-au distrus probabil câteva apartamete prin căldura degajată sau prin apa scursă prin locuinţele bieţilor oameni  care au neşansa să locuiască sub locul unde a izbucnit incendiul. Posibil ca alte apartamente să aibă nevoie urgentă de zugrăveli proaspete. Fumul impregnat în pereţi nu poate fi îndepărtat altfel. 

 

Totul va reintra în normalitatea noastră…anormală. Vom trăi în aceleaşi blocuri cenuşii, cu acoperişuri  diferite ca formă sau  ca material, cu dughenele cu lemne pe lângă blocuri, cu trotuarele pline de gropi în care poţi păşi periculos.  Bine că măcar străzile au fost asfaltate (de data aceasta bine (?))! Nu vă grăbiţi să circulaţi cu maşinile dvs. peste tot…Ceea ce aţi  citit puţin mai înainte nu e o constatare.  E doar o dorinţă, dar ca un lucru să se realizeze trebuie mai întâi să crezi  că e posibilă realizarea lui. Dacă vom crede cât mai mulţi că şi pe la noi se poate trăi  normal, într-un oraş curat, cu străzi şi trotuare valabile, poate influenţăm nişte gânduri care ne-ar putea ajuta cumva…

Să ne amintim… Problemele teritoriale ale Ucrainei au început în momentul în care U.E. le-a „fluturat” pe la nas ucrainenilor „momeala” democraţiei şi a binefacerii în cazul aderării în rândul ţărilor membre ale Europei Unite. Ucrainenii s-au bucurat când au fost invitaţi să înceapă negocierile de aderare, aşa cum am făcut şi noi. Vecinii noştri din nord şi est au crezut, aşa  cum am crezut şi noi, românii, că a merge prin Europa fără vize, fără paşaport chiar, e o ocazie unică în viaţa unei naţiuni, ocazie care nu trebuie sub nici un motiv ratată.

 

Negocierile pentru preaderarea Ucrainei au mers foarte bine, până în momentul în care alungatul preşedinte Ianukovici a spus „niet” (pe ruseşte!). De-aici au început evenimente dramatice, care nu par a fi prea aproape de finalizare.

 

Paştele, o mare Sărbătoare religioasă aşteptată de fiecare dată cu emoţie, cu bucurie şi speranţă.Emoţie şi bucurie pentru prilejul de a ne întâlni cu cei dragi din familie, cu speranţă pentru semnificaţia religioasă deosebit de importantă a Învierii, pe care o aşteptăm de fiecare dată cu dorinţa de a ni se mai şterge câteva dintre păcatele pe care le facem, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama. Paştele îl aşteptăm şi cu papilele gustative în stare de alertă maximă pentru a nu rata nimic din ofertele pe care gospodinele le fac tuturor, credincioşi sau nu.

Pe la ora orele 13, când  se anunţa pe la mai multe televiziuni că ne aşteaptă câteva zile cam iernatice acum, la începutul primăverii, dintr-o dată s-a întrerupt importanta comunicare (şi nu glumesc când spun asta) ca să vedem o ştire mult mai importantă, una care nu putea fi nicidecum difuzată mai târziu. Adică, un nou breiching niuz care să atragă atenţia telespectatorilor (sau telespectatorului?) prin importanţa comunicării. Am crezut că voi vedea o ştire în care ni se va dezvălui că rasa umană are contacte economice, culturale şi sportive cu alte rase non-umane din întinsa galaxie, că geografii au greşit până acum şi ne-au pus invers pe hărţi cei doi poli ai Pământului, sau că un stol de raţe domestice a eşuat în zborul lui(din lipsă de combustibil) pe craterul Schiller de pe Lună.

Cum se apropie alegerile ( de orice fel şi la orice nivel), în România apar promisiunile care urmează să fie uitate imediat după confirmarea noilor - sau vechilor - aleşi, în noile – sau vechile - funcţii pentru care au candidat şi au dat atâta din gură.

 

Alegătorii nu se aleg cu nimic, niciodată. Precis că aşa va fi şi în acest an electoral. Avem şi noi, nealeşii, experienţa noastră...După cum vedeţi, pentru europarlamentarele din primăvara aceasta sunt aceleaşi nume...E greu să pătrundă cineva printre cei mai buni, cei mai de seamă reprezentanţi ai poporului…

 

E de remarcat că cei aflaţi în postura de candidaţi trebuie să facă tot ce se poate ca să nu supere pe nimeni. Nici pe alegători, nici pe mai marii partidului care s-au gândit la binele lor, care nu pot fi deranjaţi cu chestiuni incomode. Una dintre ele ar fi: un referendum despre ce formă de guvernământ preferă românii, republica (măreaţă vatră), sau monarhia de drept, monarhia ca reparaţie morală a istoriei. Adică ceva ce ar trebui de făcut  după ce românii ar şti adevărul despre monarhia din România. 

Poți vedea și azi o mare bătălie politico-mediatică, implementată pentru a influența părerea celor care te ascultă. Nu auzi analiști independenți nici la BBC, nici la CNN, EuroNews, nici la RT șamd… ceea ce este jalnic. Mulți dacă nu toți analiștii politici sunt în imposibilitatea de a face afirmații publice sincere, fiind totalmente dependenți de centrele care le finanțează activitatea. O astfel de situație face ca pe lângă trendurile impuse de proveniența socială, indoctrinarea culturală, apartenența politică a individului în cauză, să existe și bariere impuse administrativ, care să nu facă posibilă o analiză cât de cât sinceră… ci să fie discursuri-povești mai manipulative decât ar presupune analizele de facto ale situației. Este un risc destul de mare pentru UE și SUA… ca și pentru Rusia, să se bazeze pe experți care nu prea au libertate de gândire… ci ei afirmă ceea ce este politically correct de afirmat, pentru a nu dispare ei ca indivizi. De multe ori vezi că le lipsește o înțelegere a situației celuilalt, dialogul este de facto o serie de monologuri, și sunt susținute mecanic și sec idei din documente strategice, oameni care transpun mediatic decizii și abordări considerate benefice pentru moment, în interesul entităților care sunt reprezentate. Este de înțeles desigur că există și astfel de poziționări partinice clare, dar lipsa în spațiul public a unor gânditori cât de cât echidistanți și cât de cât independenți, face ca aceste discursuri mediatice să fie doar o parte a conflictului și nicidecum analiza realistă a situației. Constați că nu există nici un fel de societate civilă independentă, prezentă pe scena internațională, aptă de a avea o părere în privința subiectelor aflate în dezbatere… și mai mult decât atât, nici indivizi umani care să își asume păreri despre subiectele care contează. Nu vor să se amestece, să se implice, că orice afirmație poate să îi coste mai mult decât ei își asumă să plătească… așa că reprezentanții societății civile se păstrează pe la margini, în zone cu apă stătută, acolo unde se distribuie pliante despre importanța uriașă a căruiva subiect care are finanțare de la cei mari.