Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.

   În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul...
   Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene.  
   În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei.
   Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii.

Ieri a fost ziua de naştere a oraşului, acum împlinindu-se 690 de ani de la prima atestare documentară.

 Pe 14 mai 1326, arhiepiscopul Bolezlaus de Esztergom a confirmat dreptul preoţilor din Sighet, Câmpulung, Teceu, Visk şi Hust de a strânge zeciuiala, diploma fiind întărită pe 17 mai 1326 şi de către regele Ungariei, Carol Robert.

Acum doi ani scriam un editorial numit Cât îi Maramureșu', nu-i oraș ca Sighetu', în care lăudam frumoasa schimbare în bine a orașului nostru din vara anului 2012 până în vara anului 2013 și, chiar dacă aveam și nemulțumiri, nu doar laude, încheiam articolul plin de entuziasm, spunând că am început să cred în viitorul orașului acesta și să simt că în curând voi putea spune și eu: ”Cât îi Maramureșu', nu-i oraș ca Sighetu' ”.

La peste doi ani de la acel articol, am simțit nevoia să scriu un nou editorial pe același subiect. Înainte de a începe să citiți următoarele rânduri, vreau să fac specificarea pentru acei dintre dumneavoatră care au urmărit activitatea site-ului Sighet-online.ro în cei 7 ani de existență, că nu sunt gazetar, așa cum niciunul dintre membrii echipei nu are pregătire jurnalistică, că noi ne-am dedicat acestui site în timpul liber, însă am fost independenți de orice interes politic sau jocuri de culise. Am scris de fiecare dată ceea ce am simțit, iar aceasta a fost cea mai mare satisfacție a noastră și, totodată, cel mai mare câștig al nostru.

Privesc acum Sighetul, îi privesc și pe cei aleși de către sigheteni, și chiar am multe dezamăgiri.

Pe Ciprian Dan Dumea l-am cunoscut în această vară, în urmă cu câteva săptămâni.

Era pe la amiază, o zi aproape banală, neobişnuit de caldă, în care toată suflarea Sighetului căuta umbra zidurilor păstrătoare de răcoare. Aventurându-mă în toropeala străzilor prăfuite, am avut parte de o plăcută surpriză. M-am întâlnit, în „vechea” piaţă de alimente a municipiului nostru, cu fostul meu profesor de limba franceză din şcoala generală, Franţ Dumea, acesta fiind însoţit de fiul său, Ciprian. Revederea după destul de mulţi ani cu profesorul meu, care locuieşte de o bună perioadă de timp în Statele Unite ale Americii, mi-a prilejuit – printre altele - şi schimbul de informaţii care-l priveau pe tânărul Ciprian. Am devenit foarte curios aflând că Ciprian lucrează la Secretariatul General al Parlamentului European (Luxemburg), iar discuţiile amicale ulterioare cu acesta au „condus” la un interviu care demonstrează – dacă mai era nevoie – că avem mulţi sigheteni profesionişti, bine poziţionaţi şi apreciaţi în diverse job-uri din Europa sau din cele mai îndepărtate colţuri de lume.

De-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o continuă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul asigurării subzistenţei, apoi pentru a obţine un loc în care să îşi poată consuma energia. Vorbim în acest sens, de un soi de darwinism social, o luptă permanentă a indivizilor pentru spaţiu.

În lucrarea „Construirea societăţii”, Anthony Gidderns susţine că domeniul de studiu principal al ştiinţelor sociale, nu este nici experienţa individului ca actor social, nici existenţa unei forme de societate în totalitatea ei, ci practicile sociale ordonate în spaţiu şi timp. A fi o fiinţă umană, înseamnă a fi un agent intenţionat, care are atât motive pentru acţiunile care le întreprinde cât şi argumente pentru acţiunile sale (chiar dacă minte în legătură cu aceste motivaţii). Nu putem privi acţiunea, în afara timpului sau spaţiului în care se desfăşoară. De asemenea dacă dorim să înțelegem un om, nu-l putem separa de contextul fizic și social deoarece individul poartă în el universul în care trăiește.

Aproape toţi cei care cunosc Sighetul Marmaţiei au auzit de strada „Silvestru Vodă”, numai că acest nume nu apare în nici un document sau lucrare ştiinţifică, cu excepţia paginilor scrise, sau inspirate, de Alexandru Filipaşcu. În realitate, personajul istoric s-a numit Codrea Vodă...

De unde, însă, a apărut acest Silvestru şi cine a fost el de fapt?

Totul a pornit de la Alexandru Filipaşcu, care scrie următoarele: „...Maramureşul era împărţit în două Voievodate, Inferior şi Superior, care se hotărniceau la confluenţa Izei cu Tisa. Reşedinţa Voievodatului de Jos era Ia Sarasău şi avea ca titular pe Solovăstru, pomenit la 1345... Centrul Voievodatului de Sus era Cuhea, unde rezida Voievodul Ştefan, amintit în 1326” („Istoria Maramureşului”, 1940, pag. 36-37).

Complexitatea personalității haiducului român Pintea, precum și renumele de care s-a bucurat acest personaj istoric ne determină să ne punem o serie de întrebări legate de persoana lui.

Pe primul loc în centrul interesului nostru se situează întrebarea: cum a fost posibil ca un personaj negativ în timpul vieții să devină un erou național după moarte și care a fost momentul debutului legendei?

Apoi se cuvine a căuta în istoria popoarelor învecinate eventuale similarități și a integra personajul nostru în istoria mare, căutând comparații cu personaje similare.

Nu în ultimul rând se cuvine a fi ridicată întrebarea legată de modul în care un personaj exterior spațiului geographic analizat a reușit să-i cucerească pe locuitorii Maramureșului istoric, altminteri foarte conservatori din acest punct de vedere, în așa fel încât a devenit eroul cunoscut ca aparținând Maramureșului.

Situl Natura 2000 Munții Rodnei ROSPA0085 se află în regiunea biogeografică alpină, în nordul Carpaților Orientali în Munții Rodnei. Cred că este interesant de văzut cam cum arată documentul oficial de suport al protecției păsărilor zonei – prin includerea teritoriului în rețeaua Natura 2000… ca SPA înființat pe baza Directivei Păsări a Uniunii Europene. Adică, ar fi de analizat calitatea datelor, gradul de profesionalism în privința exactității sau lipsei de exactitate în utilizarea termenilor, coerența sau lipsa de coerență în privința textului, calitatea în ceea ce privește perceperea/ descrierea contextului general, suprapunerea datelor din text peste cele cunoscute despre realitățile geografice din teren șamd.

Creasta Cocoșului – impresionantă prin masivitate și sălbăticia romantică a peisajului – este eminamente un loc emblematic al Maramureșului Istoric. O formațiune de roci vulcanice vizibile la suprafață în zona înaltă a Munților Gutâi, Creasta Cocoșului merită efortul parcurgerii potecilor care duc în apropierea stâncilor: de sus poți vedea întinsele păduri de amestec, făgete mari și zone de molidișuri, de sus se vede turbăria de la Tăul Chendroaiei, zone cu ienuperete și pășuni montane, o diversitate de habitate în care se simte bine ursul – care este la el acasă. La fel acasă este lupul, râsul, mistreții, cerbii șamd. Poate simți ce înseamnă deplina libertate, dacă ai norocul să vezi săgetând prin aer șoimii călători; aceste păsări cuibăresc uneori pe uriașii pereți de stâncă ai Crestei. Cel mai frumos este când razele Soarelui Care Apune aduc o lumină portocalie-roșiatică, astfel încât stâncile și pădurea arată miraculos pentru 2 minute, înainte de instalarea întunericului. Dar o senzație aparte poate să dea și lumina palidă a Lunii, aptă de a profila forma zimțată a colosului de stâncă; în nopți liniștite poți asculta țipetele bufnițelor și dacă ai noroc poate auzi și lupii. De neuitat senzația. Cândva în urmă cu 2-3 decenii era obișnuit ca tinerii să petreacă câteva zile și nopți cu cortul în zonă; era o bună ocazie de a percepe mai bine realitățile naturale în toată splendoarea și duritatea lor, dramatismul unei furtuni în noapte, când fulgerele trosnesc năprasnic arborii și stâncile înălțimilor… un moment când ifosele și șmecheriile nefondate din tine se mai temperează un pic, poate. Măcar pentru o vreme.

Domnule Ciocan, iată că acum, la finalul turului pe bicicletă pe care l-aţi făcut împreună cu ASR Principele Nicolae şi cu alte persoane din anturajul regal, putem să stăm, în sfârşit, puţin de vorbă.

1.Cum a fost cursa? Nu mă gândesc că dumneavoastră aţi fi avut momente de oboseală pe parcurs. Dar la Principele Nicolae sau la celelalte persoane care v-au insoţit s-a putut observa vreun moment intenţia de a abandona?