Pe sigheteanul Cristian Leordeanu nu-l cunosc foarte bine. Ne-am întâlnit, cred, de două - trei ori, la câteva acţiuni culturale şi-am schimbat foarte puţine cuvinte. Cu toate astea despre el am auzit foarte multe lucruri interesante, de la foştii lui colegi şi prieteni, fiind considerat un sighetean ce face cinste comunităţii din care a plecat în… lume. În acest moment locuieşte în Norvegia, fiind căsătorit tot cu o sigheteancă şi având amândoi joburi provocatoare în Oslo. La o întâlnire recentă de la Sighet, de fapt un gen de conferinţă de presă, la care am participat mai multe persoane şi care a avut loc în luna mai, (subiectul fiind proiectul din acest an al Festivalului “Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, promovat de Peter Hurley), am obţinut promisiunea lui Cristi de a-mi răspunde la câteva întrebări, curios fiind de traseul lui educativ – profesional ce a “legat”, în final, Sighetul din Nordul României, de Oslo, din Nordul Europei.

Discuţia noastră s-a materializat într-un interviu care continuă seria de căutări a sighetenilor realizaţi social, profesional, din diaspora.

S-a aprobat proiectul european pentru înfiinţarea „Centrului Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sighetu Marmaţiei”. Acesta va costa aproximativ 200.000 euro, va ocupa 175 mp şi va fi construit în Piaţa Libertăţii pe locul WC-ului public (care acoperă doar jumătate din suprafaţa respectivă şi este subteran), micşorând apreciabil spaţiul verde din zona fostului Cinema, în vederea „îmbunătăţirii aspectului arhitectural al zonei” (conform edililor locali)!

Câteva opinii referitoare la acest subiect:

S-au dus nişte luni şi din anul 2014 şi s-au tot dus şi mulţi români din ţară. Se pare că peste 3,5 milioane de concetăţeni de-ai noştri au părăsit după ´89 corabia, dar, nu s-au lăsat duşi cu pluta.

În lunile astea „consumate” din viaţa noastră s-au acutizat  şi „polemicile” din bătăliile multilaterale interne, asezonate fiind şi cu nou-apărutele conflicte internaţionale. Am asistat la pledoarii pro sau contra intenţiilor hegemoniste ruse şi ne-am ghemuit orgoliile în umbra atotputernicului NATO.

 Simbolic, aşteptările începutului de an au vizat starea de… mai... bine. Înaintând, încetişor, în profunzimea noului an, constătam, inevitabil, că lucrurile bune mai au de aşteptat până la anu’ sau cine ştie cât iar cele rele îşi încep asaltul nemilos, însoţite chiar de „credibile” argumente.

Încă un subiect aparte, dur și controversat, mai ales din cauze ale aspectelor etice/ morale, medicale, de drept de a transmite genele în generația viitoare, contexte complicate fie ele privite din punct de vedere secular ori din variate abordări religioase. Au fost oare realizate clone umane? În 1998, la Advanced Cell Technology din SUA, un nucleu de celulă somatică din piciorul unui om a fost introdus într-un ovul de vacă din care nucleul a fost extras; un embrion a început să se dezvolte, dar a fost distrus la vârsta de 12 zile. În ianuarie 2008, dr. Samuel Wood și Andrew French, cercetători de la Stemagen, o companie de biotehnologie din California/ SUA, au anunțat că au creat 5 embrioni umani, prin transferarea de nuclee din celule din piele donate de cercetători, în ovule umane din care nucleul a fost îndepărtat; embrionii au fost lăsați să se dezvolte până la stadiul de blastocist, după care au fost supuși unor studii care au dus la distrugerea lor. Un articol recent al lui Alice Park, apărut în Time în 17 aprilie 2014 are titlul: Researchers Clone Cells From Two Adult Man. Deci… suntem pe aproape, clonăm… lăsăm să se dezvolte embrionii o vreme, apoi îi ucidem. Ne jucăm… cu știința, cu fenomenul viului uman… facem pe zeii… sau?

Ai văzut cerbii care stăteau liniștiți spre seară, idilic la margine de pădure, în poiana care părea poleită cu raze portocalii ale unui soare de aur? Ai remarcat cât de splendid este acel cerb uriaș, cu coarnele sale impunătoare, câtă frumusețe are animalul liber și sălbatic? Prin septembrie-octombrie – boncănit de cerb, ai auzit câtă vigurozitate a dorinței de a exista, ai perceput câtă hotărâre de a persista în timp? Se mai poate vedea azi așa-ceva? Vor avea ocazia oamenii viitorului să admire cerbul sălbatic, sau vor privi cu ochi sticloși… niște poze. Ori nu contează, nimic nu mai contează, tot ce este bun prin Carpați trebuie să fie ucis, trebuie să dispară.

Îl cunosc de 3 decenii. A umblat mult prin locurile acestea, are o experiență de viață de peste 80 de ani, credibilitate și autoritate, cunoaștere relevantă în domeniu… vânătoarea care îl pasiona cândva: biologul József Béres își amintește de trecutul în care pe Platoul Vulcanic Igniș erau circa 300 de cerbi; la o goană au văzut și 80 de cerbi; pe vremea aceea, erau plantații întinse, unde se simțeau bine. Pe vremurile când funcționa încă trenulețul forestier, se puteau vedea iarna și grupuri de 30-40 de cerbi pe Platoul Vulcanic; tot iarna, când zăpada era mai mare în zona mai înaltă, coborau de pe platou spre zonele depresionare; veneau și pe dealul Solovan de lângă Sighet, mai ales femele și exemplare tinere; erau și pe la Șugău, Bârlan, Agriș, Săpânța. Pe la Piatra Tisei era și boncănit, dar mult mai puternic era cel pe la Pleșca, Vidrișca, unde răsuna pădurea; interesant este că boncăneau și în lunca râului Tisa, mai sus de Teceu. Anual erau vânate legal circa 12-15 exemplare, la care se adaugă un număr necunoscut de indivizi braconați. Acum rar mai vezi câte o urmă de cerb. Totodată, în Igniș numărul lupilor este și el foarte mic, rar se mai aude să fie luată câte o oaie de la careva stână; râsul este aproape inexistent.