logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Interviu cu fotograful Vasile Dorolţi PDF Imprimare Email 3651 Afişări
Scris de Dani Godja   
Luni, 18 Ianuarie 2010 18:39

Multumită unui bun prieten, Alex Robciuc, am cunoscut un fotograf de exceptie, Vasile Dorolţi, sighetean ca origine. Vă invit să aflaţi din interviul urmator detalii despre acest sighetean cu care ne mandrim.

 

Dani Godja:  V-aţi născut pe 30 august 1958 în Sighetu Marmaţiei, sunteţi inginer constructor şi aţi devenit celebru ca membru de bază al grupului foto „7 Zile”.  Deoarece majoritatea sighetenilor nu vă cunosc, o să vă întreb direct: Cine este Vasile Dorolţi?

 Vasile Dorolţi: Par a fi un om serios, cu păr alb, doi copii, casă şi firmă. Şi mereu cu un aparat de fotografiat in geantă.

 

 D.G.:  Când aţi părăsit Sighetu şi de ce? 

 V.D.: M-am născut în Sighet pe strada Horea. Am părăsit Sighetul după doi ani, odata cu familia, tatăl meu fiind mutat cu serviciul la Dej. Dar mi-au rămas bunicii la Sighet, pe strada Cloşca, vis a vis de gară, la nici un kilometru de Tisa, şi, împreuna cu ei, amintirile unei copilării fericite. Mi-am petrecut vacanţele la Sighet, acolo am învăţat să merg pe bicicleta, am avut prieteni şi prietene extraordinare, am învătat să pescuiesc, să fac piaţa.

Sighetul este locul ideal al copilăriei mele.

 

D.G.: Ştiu că vă simţiţi foarte apropiat de Sighet chiar dacă nu sunteţi un fel de „patriot local”. Care sunt amintirile cele mai puternice pe care le aveţi despre Sighet?

 V.D.: Am amintit mai sus câteva dintre ele.

Ar mai fi de amintit depoul gării şi frumoasele locomotive cu abur. Am avut chiar bucuria să fiu plimbat cu una din ele, care făcea manevre prin gară. M-am facut tot negru de funingine după această aventură, şi pentru a nu lua bătaie de la bunica –care era mai severă - bunicul m-a ţinut o dupamiază întreagă sub pătura îmbrăcat, până a trecut „furtuna”.

Apoi era o cofetărie în centru, unde invariabil intram cu bunica dupa ce făceam piaţa, şi serveam împreună câte o cafea : „egy szimplat s egy duplat”...adică una mică pentru mine şi una dublă pentru bunica......iar la plecare primeam o suta de grame de ciocolată de casă  (foarte bună) care trebuia să ţină o saptămână, până la urmatoarea „zi de piaţă”. În două  zile nu găseai nici urmă de ea în dulap........se evapora ca apa în Sahara.....

Si mai era in Sighet naşa mea- adica „keresztmama”, cea mai bună bucătăreasa „ever known”-adica pe care am cunoscut-o vreodata. Ce prăjituri.....ce meniuri......ce bucurie de viaţă în familia Kovacs........de vis.

 

D.G.: - Cu toate că în perioada comunistă aţi avut şansa să vă afirmaţi la „Cântarea României”, aţi fost unul dintre cei care atacau sistemul printr-o formă artistică foarte subtilă – fotografia. Ce însemna în acea perioadă să faci fotografie? Cum aţi învăţat această artă? Când aţi avut prima oară un aparat foto în mână, ce marcă şi care a fost primul cadru fotografiat?

 

V.D.: Văd că sunteţi bine informat. Poate chiar prea bine. Deci : am început să fac fotografie în 1977, elev fiind la Liceul de Constructii din Baia-Mare, sprijinit  neconditionat de Domnul profesor Doniga, care se ocupa de un mic club foto pe atunci. I-am ramas domnului profesor recunoscator „for ever” pentru modul cum a reuşit să mă facă să  iubesc fotografia. El mi-a dat pe mână – din prima şi fără ezitare- un Exa 1b la inceput, apoi un Pentacon Six. A avut mare încredere în mine, şi în foarte scurt timp am devenit un fel de fotograf de evenimente prin şcoală. Apoi am primit de la parinţi un Kiev 4A şi un aparat de mărit Krokus, scule cu care mai lucrez şi azi. În prima excursie prin ţară în 1978 am facut vreo doua cadre „mai altfel”cu nişte copii şi o pereche de cai, care mi-au deschis  un altfel de orizont.......şi de atunci, fără să-mi dau seama, se adună în rafturi fotografii, proiecţii de diapozitive, expoziţii.....

Am devenit un autodidact meticulos şi aplicat. Am căutat şi am citit toate cărţile de fotografie din biblioteci (nu va speriaţi - nu erau prea multe), am deprins rapid şi cu pasiune tehnicile de laborator, am cărat dupa mine peste tot Krokusul şi tăvile de developat, şi am şi azi, în pod, un laborator clasic permanent şi complet utilat. Am şi filme, şi hârtie foto şi substanţe.........tot.!

Apoi ca student m-am lipit de Fotoclubul „Universitatea”. Baftă curată.....Erau atunci membrii : Feleki Karoly (azi seful catedrei foto de la Institutul de Arta din Cluj), Feleki Istvan (azi doctor în fotografie şi muzeograf la Muzeul de Arta din Cluj), Petre Mercea, fiul academicianului Mercea – membru fondator al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România -Vasile Pasca - azi medic în Baia-Mare şi, colaboratori precum Florin Andreescu- proprietarul editurii AdLibri (cea care scoate acele albume foto cu Romania-fotografiile fiind făcute chiar de el), Dorel Gaina - profesor alaturi de Feleki Karol la Cluj, Ozolin Dusa, Dan Mititelu, Paul Agarici, Radu Igasag (creator de filme de animaţie), Traian Andronic - director de imagine la TVR- şi mulţi alţii. Am avut ce învăţa, şi am ciulit urechile bine de tot. Apoi, nu ştiu cum am reuşit să-mi fac timp să fac şi ceva speologie şi fotografie subterana in cadrul Clubului de Speologie al Politehnicii, care era un clubuleţ mic şi zurbagiu, dar era sprijinit de un tânăr cercetator al Institututului de Speologie Emil Racoviţă - pe nume Cristian Laşcu. Azi, domnul Lascu este unul din cei mai importanti cercetători în domeniu, conduce revista National Geografic Romania, şi am colaborat la editarea a trei albume foto despre peşteri şi despre Munţii Apuseni...........nu ştiu cum se face, da se pare ca am avut noroc in viaţă......şi am întâlnit mereu oameni de excepţie.

Despre fotgrafia pe care am practicat-o în anii aceia, ar fi mai multe de spus. Eram în mod evident atipic şi cam obraznic. Orfelinate, muncitori în construcţii, întrebări puse direct - cum ar fi :”Nu vedeţi că se scufundă Atlantida?”, m-au singularizat în peisajul fotografilor amatori de atunci. Nu mai vreau să mă repet, asa că ii rog pe cei interesaţi să  consulte cele câteva articole din Photomagazin, unde am şi exemplificări - adică fotografii.

 

D.G.: - După revoluţia din 1989 aţi fost implicat în mai multe grupuri de fotografi. Ne puteţi da câteva detalii despre proiectele şi oamenii cu care aţi colaborat?

 

V.D.:  Dupa 1990 am avut iar un fel de baftă în fotografie. În 1991 am apărut împreună cu fotoclubul „U:” în Almanahul anual „Minolta Mirror”- mare realizare, căci din toată lumea fotografică erau aleşi cam cinci fotografi. O fotografie a mea cu orfanii comunismului a aparut si pe fleyerul de reclamă.

Apoi întâlnirea cu Roland Kiefer, redactor sef la „Nikon News” Europa - care mi-a şi dat cadou manualul de fotografie Nikon, scris de el.

A urmat o perioada cam tulbure, şi m-am mutat la Baia-Mare in 1996. Eram hotărât să  mă dedic meseriei de inginer şi să o las mai moale cu fotografia. În ziua în care am ajuns, s-a prăbuşit un avion în oraş, am dat fuga acasă şi am luat iar aparatul în geantă, şi macazul s-a schimbat uşurel către ceea ce a fost. Am fondat fotoclubul Euroart din Baia-Mare (cu Ghetie Silviu, Ioan Brezoski, Radu Suciu şi altii) şi am pus de o colaborare cu Fotoclubul din Szolnok. Deşi Euroart nu mai are practic mare activitate, eu menţin şi  acum contacte regulate şi strânse cu cei din Szolnok, unde am avut ultima expoziţie personalî la finele lui 2008. Apoi a venit ideea celor „7 zile”. Ei, aici „gluma” a devenit, evident, mult mai groasă.

 

D.G.: „7 Zile”  este un grup ce rezistă de 10 ani. Ce înseamnă, de fapt, acest grup „7 Zile” pentru Vasile Dorolti? Cum e să lucrezi cu fotografi ca Cosmin Bumbuţ, Petruţ Călinescu samd? În ce sens v-a influenţat ca om şi ca artist foto munca alături de membrii acestui grup foto?

 

V.D.: Grupul „7 zile” a adus din start profesionalism, tinereţe cretoare, dinamism, o anume solidaritate şi o competiţie internă de autodepăşire cum nu mai întâlnisem până atunci.

Dacă în grupurile de amatori la care participasem până atunci eu eram de regulă cel care „trage”, eu eram ”locomotiva”,-aici am constatat că toţi erau practic dispuşi să tragă în ritm drăcesc, să propună idei şi proiecte şi să le finalizeze la nivel maxim. S-au patentat câteva idei novatoare în cadrul taberelor noastre : Expoziţie foto ”cu dar”(adică cei care veneau la vernisaj şi se recunoşteau în fotografii puteau să ia acasă fotografia respectivă), expoziţie foto „la cald”-adică imediat după tabără, site, jurnal, etc......

Am învăţat mult, foarte mult. Mi s-a limpezit stilul, am început să văd mai degrabă imagini şi mai puţin subiecte, am avut repere majore faţă de care să ma raportez, ştiind alături de toţi aceşti foarte talentaţi fotografi. La Bumbuţ am admirat profesionalismul şi instinctul valorii, la Paul subtilitatea şi observaţia acuta, la Călinescu „ochiul magic”spre subiecte tari, la Ghetie observaţia fina şi reacţia rapidă, la Croitoru originalitatea şi dorinţa de a surprinde, la Oleg talentul şi conştiinţa artistică, la Triebl bucuria imaginii, la Voicu spiritul elaborat, la Gicu Şerban, simţul valorii fotografice. Spre bucuria mea, toţi au fost sau sunt repere în fotografia românească contemporană, şi asta se poate şi „lua, dacă nu te sfieşti să furi meserie.

 

D.G.: Un proiect cu totul deosebit este „Oameni şi cruci”,  Ce ne puteţi spune despre acest proiect prea puţin cunoscut de către sigheteni?

 

V.D.: Cred că se fac zece ani de când lucrez la acest proiect. Şi acum îmi dau seama că sunt poate la jumatatea lui.Totul a început ca un fel de joacă, din plictiseală şi din pană de inspiraţie. Eram în tabăra foto şi nu prea ştiam ce să fac. Am început să fotografiez –în joacă- troiţele de la marginea drumului. Nu prea spuneau pozele mare lucru, dar chestia mă ţinea „în priză”. Apoi am observat că în timp, troiţele făcute manual de oameni adevaraţi şi vii, încep să fie înlocuite de Cristoşi de plastic, prinşi în şuruburi, traşi la imprimantă.

Consider că „viaţa şi decăderea ”troiţelor, simbolizează sintetic transformările Maramureşului, de la tradiţie şi valoare, la o societate uniformizată din plastic şi pseudovalori.

Deocamdată, ”Oameni şi cruci” este o expoziţie cu 120 de fotografii şi un slideshow de o jumătate de oră, pus pe muzica lui Gheorghe Leşe.

 

D.G.: Aţi avut numeroase expoziţii în ţară şi străinătate şi citeva albume de fotografie publicate. Pe care le consideraţi cele mai reprezentative pentru dumneavoastră?

 V.D.: Albumul fotografic „7 ZILE 7 ANI IN MARAMURES” si expozitia personala de la Bielsko Biala-Polonia din primavara lui 2009.

 

 

D.G.: Din cele 7 tabere „7 ani în Maramureş”, trei au avut loc în Sighet, una în Poienile Izei, una în Breb şi una în Ocna Şugătag, însă nicio expoziţie în Sighet (doar una în Ocna Şugătag). De ce n-a beneficiat Sighetu de această onoare? Există şansa să vedem o expoziţie Vasile Dorolţi vreodată în Sighet?

 V.D.:Cu plăcere, oricând.

 

D.G.: Ştiu că nu vă interesează prea mult promovarea propriilor fotografii. Ce înseamnă arta fotografică pentru dumneavoastră?

V.D.: Mă preocupă chiar foarte mult să-mi promovez munca fotografică, deoarece e o parte importantă din viaţa mea.

 

D.G.:Ce poate face fotografia pentru ochiul unui profan? Dar al unui artist?

V.D.: Dacă se uită prea mult, poate să-i slăbeasca vederea. Dacă nu, poate să-l educe nitel.

 

D.G.: Fotografie clasică versus fotografie digitală. Ce ne spune artistul Vasile Dorolţi despre acest conflict? Dar inginerul Vasile Dorolţi?

 V.D.: Acest conflict nu există. Se poate spune doar, ca în evul mediu, la moartea suveranului şi încoronarea urmaşului la tron: Regele a murit, trăiasca Regele.

 

D.G.: Ce recomandaţi tinerilor aflaţi la început de drum care doresc să exploreze această artă?

 V.D.: Să se gândească bine dupa primele zece mii de poze făcute cu „săpuniera”, şi dacă se hotărăsc să continue, să meargă la cea mai buna şcoală de profil.

 

D.G.:  Care sunt cartile, muzica si filmele care v-au marcat tineretea? Dar cele pe care le considerati reprezentative pentru dumneavoastra acum?

 

V.D.: Carţile sunt multe, în tinereţe citeam mult. Literatura rusă, americana, sud americană, franceză, suedeză...........şi Octavian Paler.

La muzica e simplu. Am fost superfan şi am ramas (aproape exclusiv) la Pink Floyd.

Pe vremuri îmi placeau rusii: Tarkovski, Michailov, etc.....(Calauza !!!!!!...ce film!!!!!)

Mai recent, Kusturitza.

 

D.G.: O întrebare clişeu, răsuflată dar obligatorie într-un interviu cu un artist este: Ce proiecte de viitor aveţi?

 

V.D.: Nu sunt artist. Nu mai lucrez la alte proiecte în afară de „Oameni şi Cruci” (şi asta e prea mult şi pare fără sfârşit). Şi nici nu mai vreau proiecte. E o moda deja dusă maladiv la extrem: proiecte, proiecte, proiecte, toată lumea vrea să facă proiecte şi neaparat majore! Ajungi să nu vezi pădurea din cauza copacilor. Îti „implantezi” în cap „proiectul” şi viaţa reală fuge pe lângă tine fără să bagi de seamă. Aş dori (şi recomand) să fac fotografie spontan, din suflet, fără să mă gândesc în ce „proiect măreţ” se va aranja, unde va ajunge şi ce impact va avea. O fotografie bună e aceea care o faci pentru tine şi din tine şi nu gândindu-te obsesiv la alţii şi la reacţiile lor.

 

D.G.: Mulţumesc pentru interviu şi mult succes în proiectele următoare. Vă aşteptăm în Sighet!

 

Autor: Dani Godja

Ianuarie 2010

SIGHET ONLINE

http://www.sighet-online.ro



Share
Ultima actualizare Joi, 16 Decembrie 2010 23:41
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact