Viaţa şi visul

Ridgley avea 16 ani când a realizat că pasiunea lui extremă este fotografia. Pentru un tânăr de condiţie modestă dintr-o suburbie londoneză, un astfel de vis părea de neatins. A trimis CV-uri la o mulţime de publicaţii şi agenţii de presă şi publicitate, fără niciun rezultat. Într-o zi, norocul i-a surâs. „Am găsit o agenţie foto care vindea poze ziarelor interesate. La început m-au privit reticenţi, pentru că ştiau că experienţa mea în domeniu era redusă. Mi-am dat seama că am şanse mici să găsesc un job acolo, aşa că mi-am oferit serviciile gratuit. Au acceptat să mă lase să lucrez în camera obscură, mai ales pentru că le-am promis că voi merge cu motocicleta şi voi aduce filmele la developat”, povesteşte Ridgley. După şase săptămâni de „anonimat” în camera obscură, superiorul lui, care lucra acolo de vreo 15 ani, l-a întrebat cât câştigă. „Nimic, vreau doar să învăţ, să capăt experienţă”, i-a replicat englezul. Cu toate astea, colegul său a vorbit cu şeful şi după câteva zile Ridgley se trezea angajat cu acte în regulă la agenţie. „Visam cu ochii deschişi. Primul meu job! Speram că se va întâmpla ceva important exact atunci când fotografii vor fi plecaţi pe teren. Să pot fi eu acela care va fi trimis la eveniment. Şi într-o zi am avut noroc...”.

„The Sun” şi Lady Di

„Nu trecuse mult timp de la angajarea mea la agenţie. În anii ’80, atentatele în Anglia erau foarte dese, IRA lovea destul de des, iar pericolul te pândea la tot pasul. Într-o zi am aflat că la ambasada Iranului a avut loc un atentat şi că aceasta se afla sub ocupaţie teroristă. Am mers la locul faptei, am urcat pe acoperiş şi am pozat tot ce mi-a ieşit în cale”, povesteşte Ridgley. Poliţia evacuase toţi jurnaliştii din clădire, iar englezul era singurul care a fost uitat în clădire. „Am surprins momentul în care un terorist era scos cu pistolul la cap dintr-o cameră, de către poliţişti. A doua zi, poza era pe prima pagină a ziarului The Standard. Eram singurul care avea acea imagine!”. După 3 ani la agenţie simţea că s-a săturat. Vroia să facă altceva. A demisionat şi s-a dus la redacţia ziarului The Sun. Aceştia l-au întrebat de unde vine, iar când au aflat faptul că a rezistat peste 3 ani la acea agenţie, l-au angajat. „M-a sunat The Sun! Vă daţi seama? Eram în culmea fericirii”, îşi aminteşte Ridgley.

„The Sun” avea pe vremea aceea 20 de fotografi angajaţi şi 7 freelanceri colaboratori, iar Ridgley devenise unul dintre aceştia. Principala preocupare a tabloidului era să urmărească persoanele cu cea mai mare notorietate din Anglia, iar prinţesa Diana era cu siguranţă una dintre cele mai căutate. „Devenisem umbra ei. Au fost momente când mă ruga s-o las în pace o singură zi. Îi răspundeam că nu am cum, că mi-aş putea pierde slujba şi că, dacă a intrat în horă, trebuie să danseze. Celebritatea avea preţul ei. Oricum, de obicei când o vedetă e fotografiată se întâmplă pentru că ea vrea. Spre exemplu, Diana avea opt ieşiri din curtea vilei şi întotdeauna o alegea pe aceea păzită de paparazzi”, îşi aminteşte fotograful englez.

De ce Maramureş?

După ce a fost paparazzi timp de 25 de ani, a decis să lase Anglia în urmă şi să călătorească: „I-am propus soţiei să plecăm cu copiii în lume pentru vreo doi ani. Am ajuns în Sri Lanka şi ne-am cumpărat o căsuţă pe plajă”. Devastatorul tsunami din 26 decembrie 2004 le-a spulberat agoniseala şi, salvaţi în ultimul moment, au decis să plece spre Egipt. Acolo, la 300 km în interiorul deşertului Sahara, Ridgley şi-a construit un bordei din pământ (!) în care a locuit cu familia timp de cinci luni. Dar sângele de nomazi nu i-a putut ţine în loc. S-au plimbat doi ani prin estul Europei. Macedonia, Albania, Bulgaria, Croaţia şi, în cele din urmă, România. Acum, de peste şase luni locuiesc într-un sat uitat de lume: în Breb, Maramureş. „Aici, lumea e simplă, totul pare firesc. Un bătrân de 95 de ani bea ţuică în fiecare zi. Baba de la care am cumpărat teren ne-a gonit pe dealuri, abia mă ţineam după ea... Maramureşul e pur, e natural, e real!”, a explicat fostul paparazzi al lui „The Sun” de ce a ales să trăiască în acest loc.

Un altfel de turism

După ce a experimentat atâtea culturi şi a călătorit în întreaga lume, englezul a hotărât să le arate şi altor occidentali ce înseamnă „un altfel de turism”. A deschis pagina de internet http://www.somewheredifferent.com/ (undeva diferit) şi şi-a pus la bătaie casa din deşertul Sahara pentru curioşi. În Maramureş va deschide o pensiune autentică de lemn. „În Sahara se face saffari clasic. Aici voi face saffari la ciobani şi pe dealuri. Cei care vor veni în Maramureş vor experimenta viaţa simplă. Le voi oferi posibilitatea să-şi culeagă singuri mâncarea, din roadele pământului, le voi da plante în loc de medicamente şi le voi spune că viaţa nu se rezumă la un apartament în centrul unui oraş aglomerat şi la... aspirine. Maramureşul are multe de oferit şi sunt decis să exploatez cât mai bine frumuseţile locului”, şi-a încheiat englezul fascinanta poveste. O bere, o poveste, un rămas bun... Voi reveni...

Autori: Eugen Stoica, Anca Popescu

Sursa si foto: Estrada Maramureseana