logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Sigheteni cu care ne mândrim. Interviu cu lector univ. dr. István Aranyosi PDF Imprimare Email 6733 Afişări
Scris de Dani Godja   
Duminică, 16 August 2009 05:51

István AranyosiIstván Albert Aranyosi s-a născut pe 19 August 1975 in Sighetu Marmaţiei. Între anii 1995 - 1999, a fost student al Universitatii Bucureşti, la Facultatea de Sociologie, Psihologie si Pedagogie. În perioada 1999 - 2000 a absolvit un master in Stiinte Politice la Central European University, Budapesta, Ungaria. Intre anii 2000 – 2004 a efectuat studiile doctorale tot în cadrul Central European University, Budapesta, Ungaria, iar în februarie 2005 a obţinut titlul de doctor în Filosofie. Din septembrie 2007 este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie al Universităţii Bilkent din Ankara, Turcia.

- Salutare, István! Cum a ajuns un sighetean să predea filosofia în Turcia? Ce te-a îndreptat spre acest domeniu? Ştiu că ţi-ai dorit foarte mult să înveţi această disciplină.

- Salut, şi mulţumesc pentru invitaţia de a răspunde câtorva întrebări. Într-adevăr, mi-am dorit să mă ocup de filosofie încă din liceu (pe vremea aceea se numea „Liceul Dragoş Vodă”), unde mi-a fost predată de către domnul Viorel Igna, care de atunci a emigrat în Italia. Atât domnul Igna, cât şi filosofia, mi se păreau fenomene mai exotice, mai interesante, şi, de ce nu, mai rebele decât cele cu care eşti obişnuit la liceu, sau înainte de liceu. În mod natural, la vremea aceea m-a atras acest domeniu, deşi văd o mare diferenţă între ce înţeleg acum prin şi din filosofie şi ce înţelegeam (sau nu) atunci. Acum filosofia o practic (scriu şi predau) într-un mod ordonat, organizat, disciplinat, cât mai riguros posibil, pe când pe vremea liceului era, totuşi, doar o pasiune fără prea multă acoperire cognitivă.

În Turcia am ajuns in 2007, după ce m-am întors din Australia, de la Australian National University, unde am fost cercetător postdoctoral, timp de un an, invitat fiind şi lucrând cu filosoful David Chalmers. Încă din Australia am aplicat pentru o slujbă de lector la Bilkent University, Ankara – o universitate de elită, cu predare în limba engleză. În aprilie am primit oferta de la ei, pe care am acceptat-o pe loc, condiţiile fiind mai bune nu doar decât ceea ce un tânăr filosof din Romania şi-ar fi imaginat, ci decât ceea ce orice tânăr filosof din lume şi-ar fi imaginat – Departamentul de Filosofie, de exemplu, are 11 profesori străini, şi doar doi turci. Pe urmă, odată ajuns aici, mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat noţiunea de universitate non-occidentală serioasă. Cu riscul de a-mi supăra foştii profesori de la Central European University, Budapesta, unde am obţinut doctoratul, munca în cadrul Bilkent mi-a deschis ochii, de asemenea, în privinţa a ce înseamnă să investeşti bani cu adevărat într-o universitate. Fondatorul universităţii Bilkent, Ihsan Doğramaci (acum în vârstă de 94 de ani) a investit mult mai mulţi bani în Bilkent, decât fondatorul CEU, George Soros, în acea universitate. Asta se vede cu ochiul liber.

- De ce ai plecat din România? O să te întorci vreodată definitiv în România?

- În general, se pleacă din Romania cu scopul de a trai mai bine, de a munci în condiţii mai bune, cu remuneraţie potrivită – asta a fost şi motivatia mea când am plecat, în 1999. Între timp, pe masură ce m-am mai maturizat academic, mi-am dat seama că până şi ceea ce consideram, înainte de 1999, drept oameni, organizaţii, grupuri de elită în Romania sunt, de fapt, falsuri. În legatură cu întoarcerea, este puţin probabilă, din mai multe motive: (1) este improbabil ca în România să apară prea curând o instituţie de genul Bilkent, sau pe aproape, (2) anul acesta, in iulie, m-am căsătorit aici, în Turcia, (3) chiar dacă aş vrea să mă-ntorc, (a) atitudinea celor de acasă faţă de unii ca mine nu este tocmai pozitivă, şi, în fine, (b) sistemul universitar suferă de multe boli care mi-ar face viaţa mult mai stresantă decât e acum.

A existat, şi mai există, ce-i drept, un fel de plan nebulos, mereu amintit de către colegul meu de la Bilkent, Profesorul Radu Bogdan, potrivit căruia am putea crea un fel de Bilkent, sau ceva mai mic, precum CEU, pe teritoriul României, dar acest plan nu e nici măcar pus pe hârtie.

- Ce înseamnă "filosofie" în accepţiunea occidentală actuală, şi care sunt perspectivele unei educaţii serioase în domeniul filosofiei în România?

- Este notorie şi aproape universal acceptată in filosofia contemporană ideea zadarniciei proiectului de a oferi definiţii ale (condiţii necesare şi suficiente de aplicare a) conceptelor importante din punct de vedere filosofic – cum sunt conceptele de LIBERTATE, OBIECT, PROPRIETATE, CAUZARE, BINE, CONŞTIINŢA, CUNOASTERE etc.; conceptul de FILOSOFIE nu este nici el o excepţie. Totuşi, asta nu înseamnă că nu suntem capabili să oferim a caracterizare aproximativă, şi totuşi esenţială a filosofiei. Aş pleca, în primul rând, de la metoda. Filosofia trebuie să aibă de a face cu argumentaţia riguroasă, bazată pe premise, reguli de inferenţă, reguli de rezoluţie a ambiguităţilor, concluzii valid derivate. Acest aspect o face să coincidă, metodologic, cu ştiintele, şi îndepartează de literatură, spre exemplu. În al doilea rând, ceea ce diferenţiază filosofia de ştiinte sunt temele abordate. E de ajuns să-l citim pe Platon ca să facem cunoştintă cu aproape toate temele abordate de către filosofi (după cum spunea A. N. Whitehead, exagerând desigur, dezvoltarea istorică a filosofiei occidentale nu este altceva, decât o serie de note de subsol la Platon). Problemele abordate de catre filosofi sunt mult mai generale decât cele abordate de către oamenii de ştiintă, şi de multe ori implică concepte care, de fapt, nu şi-ar avea locul în ştiinţe –vezi conceptele enumerate mai sus. Acest aspect o apropie de literatură şi de arte în general. În fine, o altă diferenţă esentială faţă de ştiinţe este că în filosofie nu există (sau nu ar trebui să existe) teorii expirate. În fizică nu te mai poţi întoarce la mecanica newtoniana, dacă vrei să oferi o teorie exhaustiva a lumii fizice, pe când în metafizica, spre exemplu, te poţi oricând întoarce la Platon sau Leibniz, bineînţeles cu anumite modificări în lumina progresului realizat între timp în dezbaterile relevante.

Problema este când aceste două aspecte –metodologie şi tematică- sunt înţelese şi aplicate pe dos, adică metodologic se încearcă apropierea filosofiei de literatură, iar tematic de ştiinţe. Exemple celebre în acest sens sunt fenomenele de „cultural studies” şi de filosofie postmodernă, a caror esenţă mistificatoare – „bullshitting” ca să folosesc un termen englezesc- a fost scoasă la lumină de farsa lui Alan Sokal, profesor de fizica la New York University, care a reuşit să publice un text complet nonsens, scris într-un limbaj pretenţios, grandios, plin de concepte exotice, dar fără acoperire argumentativă, într-o foarte cunoscută revistă americană de studii culturale.

În ce priveşte România, de-a lungul anilor am avut ocazia de a întâlni multi doctoranzi, foşti studenţi de filosofie din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara. Unii au avut experienţe academice de-a dreptul oribile – cum ar fi situaţia de a-l avea drept profesor pe Traian D. Stănciulescu, profesor universitar dr. la catedra de Ştiinţe ale Comunicării, Facultatea de Filosofie, UAIC Iaşi – un fel de clovn cu pretenţii academice, autor al unor tratate de biofotonică (nu mă întreba ce inseamnă „biofotonica”!) şi al altor opere pseudo-ştiinţifice şi pseudo-filosofice. Un exemplu pozitiv este profesorul Mircea Dumitru, fost decan al Facultăţii de Filosofie din Bucuresti, actualmente Prorector al U.B. – un filosof serios, bazat, care a reuşit, din câte am aflat, să aplice principii şi metode profesionale conforme cu ceea ce găsim în Occident. Foarte mult depinde de persone, deşi de cele mai multe ori suntem tentaţi să aruncăm vina asupra sistemului. Bineînţeles, nu vreau să spun că sistemul nu este precar şi anti-competitiv.


István Aranyosi- Care ar fi reformele necesare pentru a scoate sistemul universitar din România din impas, ce măsuri ar trebui luate pentru a crea un sistem de angajări bazat pe merit, cum să evităm nepotismul, clientelismul politic, sau corupţia în general în lumea academică?

- Menţionez câteva măsuri care mi se par uşor de aplicat şi cu efecte pozitive asupra sistemului:

(1) angajarea de personal exclusiv pe baza (a) publicaţiilor în reviste internaţionale listate ISI sau Philosopher’s Index, (b) a importanţei la nivel internaţional a departamentului de unde s-a obţinut doctoratul, (c) a unui numar de scrisori de recomandare scrise de către profesori din străinătate recunoscuţi în domeniu, (d) a unui interviu.

(2) încurajarea întoarcerii în ţară a celor care au obţinut doctorate în străinătate – de exemplu prin oferirea unor poziţii de conducere cheie în facultăţile autohtone.

(3) elaborarea unor programe fezabile de finanţare din surse private a universităţilor, cu avantaje pentru finanţatori.

(4) încurajarea financiară a activităţii de publicare în reviste de specialitate recunoscute pe plan international (ca să vă dau un exemplu: aici, in Turcia, sunt platit cu 1200 EUR – de către Ministerul Învăţământului, atenţie!- pe un articol publicat în revistele de filosofie de top.)

Se poate obiecta că unele măsuri necesită bani, şi că bugetul nu ne permite. În replică aş atrage atenţia că bugetul se poate redistribui în mod raţional. De exemplu, e revoltător ca orice sumă de bani să fie cheltuită pe manuale de biologie „alternative”, adică creaţioniste.

- Ce înseamnă a avea publicaţii indexate în ISI, sau Philosopher's Index, câtă încredere putem să avem în aceste tipuri indice de publicaţii?

- A avea publicaţii indexate de aceste organizaţii nu înseamnă neaparat a avea publicaţii bune, şi nici măcar a avea publicaţii exclusiv în reviste de elită. Totuşi, măcar un lucru e aproape sigur dacă ai asemenea publicaţii, şi anume că publicaţiile tale nu sunt de genul „gazetă de perete” sau revista lu’ taică-meu. Cu alte cuvinte, anumite standarde editoriale sunt, teoretic, respectate. Spun „teoretic”, deoarece am auzit despre cazuri, chiar din România, în care baieţi deştepti, nefiind capabili să-şi publice articolele în reviste listate, au reusit să-şi listeze propriile reviste, necompetitive de altfel, de catre ISI. În general, însă, profesioniştii oricarui domeniu au o listă de 20-30 de reviste de top, care serveşte ca standard la angajări.

- Eşti coleg cu profesorul Radu J. Bogdan, probabil singurul filosof analitic roman important in viaţă. Ce ne poţi spune despre dânsul, în condiţiile în care acesta este mai cunoscut in Occident decât in România?

- Consider că e trist ca românilor să nu li se ofere modele autentice pe plan academic. De Radu Bogdan am auzit pentru prima dată prin 2000, când i-am citit cartea despre filosoful australian David Armstrong. În 2007 i-am devenit coleg la Bilkent. Este un gânditor de care ar trebui să se ştie în România, ar trebui să i se publice cărţile. Ar fi un prim pas spre o deschidere spre filosofia practicată azi în cercurile mondiale de elită, şi, inevitabil, o îndepartare de dumpingul de produse autohtone de gen „şcoala Noica”, „neo-Cioranism”, sau eseistica şi aforistica complet neargumentative care sunt la modă în Romania, şi de care mie personal mi s-a facut acru.

- Pleşu, Patapievici, Liiceanu sunt considerate cele mai cunoscute nume de filosofi români in viaţă. Care e opinia ta despre ei şi cum vezi tu situaţia filosofiei in Romania?

- Ca filosof analitic găsesc opera lor prea puţin filosofică. Nu prea găseşti argumente în scrierile lor, nu prea gaseşti teme traditional filosofice, analize conceptuale, sau inspiraţie dinspre ştiinţe – comparaţi-i cu ce înseamnă a fi filosof cunoscut astazi în Occident -cu nume precum David Armstrong, David Lewis, sau Martha Nussbaum- şi veţi vedea diferenţa. Mai mult, în România se cultivă mitul filosofiei autentic româneşti, reprezentat de cultul pentru Noica, ale cărui scrieri sunt pline de idiosincrazii, de modele de cum să nu faci filosofie, de aforisme ieftine şi, în general, o metoda ce n-are de a face cu argumentaţia, aşa cum o ştim de la marii gânditori, precum Platon, Aristotel, St. Toma, Spinoza, Hume, sau Quine; vezi, de exemplu, următorul citat din Noica:

„Sigur că nu e uşor să explici ce înseamnă să ai organ filozofic. Poţi spune că Platon, Hegel şi Heidegger au sigur, cum tot sigur este că un Descartes sau un Leibniz nu au. N-am încetat să mă întreb toată viaţa dacă Aristotel a avut sau nu organul acesta şi înclin să cred mai degrabă că nu, deşi recunosc că peste problemele lui nu poţi trece.” (Jurnalul de la Paltinis, Citatul se poate accesa la: http://calculemus.wordpress.com/category/ro/page/3/)

Sincer, pe lângă faptul că avem de a face cu retorica pură, fără argumentaţie, un astfel de citat mă duce cu gândul la copiii care afirmă că Omul-Pajanjen e mai tare ca Batman. Ca să-l citez pe prietenul meu, Ştefan Ionescu, doctorand în filosofie la CEU, cam aşa ceva extragem din mesajul lui Noica:

„Aristotel, Descartes şi Leibniz nu au “organ filosofic” (wtf is that?!), iar Hegel & Heidegger au. Ştiinţa sucks, teologia rocks. Hintikka = Schopenhauer = loser. Cultura anglo-saxonă e pustiitoare. Wittgenstein is God. În schimb, panarame ca St. Lupasco sau Mihai Drăgănescu (invocaţi cu alte prilejuri, prin Modelul Cantemir mi se pare) sunt genii. Bravos naţiune, halal învăţător.”

Un alt exemplu ce-mi vine în minte este Pleşu, care într-un articol critic, dar incompetent, la adresa filosofiei analitice, punea semnul egalităţii între aceasta şi pozitivismul logic. Pozitivismul logic a fost, desigur, doar un capitol al filosofiei analitice, aproape unanim repudiat de către filosofii analitici începând cu anii 1970.

Un lucru nu e spus clar despre filosofie în România: că este şi asta o profesie, o meserie, cu reguli, cu standarde, cu modele, cu tradiţie. E uşor să vezi ce înseamnă „filosofie” astăzi; doar trebuie să vizitezi site-urile marilor departamente de filosofie – Princeton, Harvard, New York University, Rutgers- şi să citeşti CV-urile profesorilor de acolo. Le-aş sugera cititorilor un mic test. Căutaţi pe scholar.google.com (principalul motor de cautare academic) un nume precum Jonathan Schaffer adăugând „philosophy”(filosof cu vârsta de sub 40 de ani), şi comparaţi rezultatul cu rezultatul căutarii oricarui nume dintre cele pe care le-ai amintit - Pleşu, Patapievici, Liiceanu, adăugând acelaşi cuvânt „philosophy”. Veţi constata că, în primul caz, numărul publicaţiilor în reviste de filosofie de top se apropie de 40, pe când marile nume atât de respectate la noi nu au nimic de a face cu vreo revistă de filosofie. Cred, totuşi, că pe masură ce noilor voci tinere, cu experienţă în Occident, li se va da ocazia de a se exprima, lumea va începe să înţeleagă că filosofia nu se face prin eseuri frumos scrise prin Dilema Veche sau Revista 22, ci in Philosophical Review, Journal of Philosophy, sau Mind.

- Faci parte din echipa care se ocupă de blog-ul: http://calculemus.wordpress.com/. Ne poţi da câteva detalii despre aceasta iniţiativă?

- Inıţiativa îi aparţine mai sus amintitului Ştefan Ionescu. Este un blog în cadrul caruia discutăm, în general, probleme legate de şansele şi problemele filosofiei analitice in Romania.

NOTĂ: Partea a doua a interviului poate fi citita AICI.

István Aranyosi si Radu Bogdan

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Share
Ultima actualizare Joi, 16 Decembrie 2010 23:27
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact