Ste-ul finlandez dă detalii neaşteptate despre complicaţiile războiului ruso-turc în care sunt angrenaţi şi cei doi domni din Principate: Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu.

La începutul domniei sale, Constantin Brâncoveanu este susţinut de unchiul său matern, Constantin Cantacuzino, dar apoi se pare că relaţiile se răcesc considerabil (ceea ce nu e clar: erau totuşi rude).

Unchiul său avusese pare-se o competiţie cu domnul Şerban Cantacuzino, iar moartea suspectă a acestuia (care îi era tot unchi matern) îi netezeşte lui Constantin Brâncoveanu calea spre domnie (ceea ce îi determină pe unii istorici să îl suspecteze pe Constantin Brâncoveanu de intenţie de crimă). Averea sa este substanţială în special pe linia moştenirii din partea Cantacuzină.

Taxele cresc şi pentru că plata haraciului era presantă. Aflat între imperii, tatonează în mod prudent alianţe cu habsburgii şi ruşii.

Se consideră că odată cu intrarea trupelor ruse în Moldova, se pare că începe jocul riscant al lui Constantin Brâncoveanu, unde ar fi vrut să îl pună Domn în Moldova pe unul din ginerii săi, un anume Duca Constantin, soţul fiicei sale Maria (dar care eşuează ?). Intrarea în război de partea ruşilor e negociată în mod secret şi se pare că prinţul valah primeşte unele daruri de la Reprezentantul Ţarului, pe care, la un moment dat, Brâncoveanu, om prudent, le restituie. Mutându-şi trupele spre Urlaţi (la Albeşti de fapt Iorga- Monarhii, pag. 470), Brâncoveanu rămâne în tatonare şi expectativă. Unii din tabăra valahă ( pare-se cu rudele sale materne, anume Toma Cantacuzino), trec direct în tabăra rusă, în care după înfrângere se va vorbi de "Iuda Brâncoveanu". Dar Brâncoveanu rămâne în expectativă, alegând falsa supuşenie faţă de suzeran şi confiscă averile celor ce defectaseră. Înfrângerea de la Stănileşti i se atribuie Domnului valah (dar nu erau decât câteva mii de oameni la Urlaţi, dintre care unii au pornit pe cont propriu alături de ruşi), tratat drept ezitant. Şi Ţarul promitea marea cu sarea, dar turcii şi tătarii erau încă tari.

Neîncrederea în ruşi e justă pentru Brâncoveanu, căci Ţarul promisese şi lui Rácóckzy să-l facă prinţ de Ardeal, Valahia şi Moldova (Op. vitată, oag. 471).

În final, Ahmet al III-lea decide să termine şi cu Brâncoveanu, după victoria în război contra ruşilor, motivat poate şi de o dispută secundară de ordin fiscal. Domnul cu cei patru fii ai săi sunt decapitaţi împreună cu sfetnicul (vistiernicul ?) Ianache Văcărescu. Sunt afirmaţii că Domnul Brâncoveanu îşi asumase zahereaua armatei ruse încă de la intrarea în Moldova, dar aprovizionarea pare-se că nu a funcţionat. Sunt interogaţi asupra vistieriei domneşti (vistieria) şi personale (cămara), dar nu divulgă nimic. Dovadă că capugiul Mustafa Aga (prieten al Domnului) nu găsise nimic relevant (probabil doar sume comune), căci totul era supus confiscării.

Anton Maria del Chiaro (secretarul lui Văcărescu) afirmă că au fost legaţi de gât (ori de umeri) şi târâţi spre a fi expuşi în Istanbul, dar se pare că populaţia a protestat împotriva metodei ca fiind anacronică (de ev mediu) şi s-a renunţat, aşa că trupurile au fost aruncate în mare (probabil Marea Marmara), de unde au fost preluate de pescari creştini. Un martor occidental al execuţiei ar fi fost francezul La Motraye, preluat într-o scriere de ficţiune de abatele Prévost. Înainte de execuţie, li s-ar fi cerut convertirea la Islam spune-se, ceea ce pare de domeniul mitologiei şi ficţiunii (ar trebui văzut ce spune şi del Chiaro).

Se mai scrie că întreaga perioadă a domniei lui Brâncoveanu a fost calomniată prin intrigi în istoria contemporană. Este probabil un motiv pentru care pe internet la domnitor nu există o versiune turcă wikipedia (el fiind acuzat de hainie, adică infidelitate, trădare).

Dar oamenii vorbeau, iar turcii trimişi la el erau încărcaţi cu daruri. Se pomeneşte şi de o cerere a unui muftiu de contribuţie în bani, pe care altân bey o ignoră (se spunea că Domnul dădea bani şi la şantajişti, dar muftiul cerea o donaţie, dar consistentă). E greu de spus dacă mărturia muftiului i-ar fi salvat viaţa. Probabil că nu, dar poate fii săi erau scutiţi de pedeapsă.

Probabil totuşi că adevărurile sunt cu mult mai complicate şi poate nici nu ar mai trebui dezvăluite la atâta amar de ani de atunc (pentru că el nu era supranumit degeaba altân bey).

Scris pro-bono astăzi douăzecişişapte iulie, douămiidouăzecişiunu.            

Scris de Gheorghiţa N. Dobre şi Valentin-Claudiu I. DOBRE din surse scrise şi internet