Din lucrarea Dlui. Onisifor Ghibu, membru corespondent al Academiei Române intitulată: <De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Analiza unui proces istoric – însoţită de 186 de documente-. Vol. I, Cluj, 1926> scrie că în 1789 s-a publicat la Iaşi un volum pentru scop teologic cu rugăciuni şi cântări pentru pomenirea Ţarului şi a familiei împărăteşti. Volumul cu rugăciuni şi cântări era în slavoneşte.

La 1790 s-a tipărit în româneşte şi ruseşte o <Învățătură creştinească>.

Dacă s-ar fi cântat cu asiduitate din prima carte, poate astăzi familia imperială ar fi avut descendenţi şi ar mai fi trăit. Desigur, cu condiţia îndreptării unor nereguli din propria lor enormă  ţară. Cărticica a doua a fost blagoslovită de epicopul Ambrozie, arhiepiscop al Ecaterinoslaviei, al Tavricescului Cherson şi ţiitor de loc al Exarhiei Moldovlahii.

Academicianul Onisifor Ghibu menţionează o Crestomaţie românească apărută în 1848 la Sankt Petersburg a dui. Iacob Hânculov, precum şi cărţile de la Chişinău ale dlui. Ioan Doncev din 1865, 1866, care sunt o expresie a românismului, nu a moldovenismului: <Curs primitiv de limba română> şi <Abecedă română>.

De ce era nevoie de un arhiepiscop la Eaterinoslav şi în Crimeea ? Pentru românii colonizaţi acolo. Dar de unde ? În general din părţile Banatului, dar şi din Timoc, ori zona Vidinului.  Dar şi din părţile ungureşti, în general din Partium (de la est de Tisa). Nu fiţi surprinşi de faptul că Volodea Putin este de fel de-acolo. Unii s-au aşezat şi în Slavo-Serbia, dar ce o mai fi acolo, Dumnezeu ştie.

Profesorul filogerman A. Frunză scria în 1915: <Dar poate tot nu vom pieri încă nici noi, căci nu ne lasă să pierim doi buni români: gen. Hindenburg şi von Lisingen>.

În anumite situaţii, descendenţii românilor sau vlahilor colonizaţi aiurea, au fost reaşezaţi în Basarabia, ei mărturisind o identitate rusească (chiar şi în cazul conservării limbii române arhaice).

În contrapartidă se instalează la mănăstirea Neamţ, monahul Paisie Velicicovschi, iar în Bucovina şi chiar spre Iaşi aşezări lipoveneşti care astăzi au mari dificultăţi în menţinerea elementelor de limbă rusă la generaţiile de vârsta medie şi mică, precum şi în susţinerea identităţii proprii.

O mişcare eminamente moldovenească (dar existentă şi în comunitatea găgăuză, prezentă şi astăzi încă) a fost mişcarea inochentistă, care datorită obscurităţii, a fost împinsă spre Transnistria. Inochentişti mai sunt poate în Ucraina actualmente, dar tot între Nistru şi Bug. Respingerea ei ca eretică de către Biserica română, dar şi de cea rusă, i-a izolat şi limitat la unele localităţi aparte. Călugărul Inochentie (e numit Inochentie de la Balta în Ucraina)  pare a fi un om extrem de simplu, profund mistic, dar sincer în mărturisirea sa. Avem cunoştinţă de încercarea creerii unui aşezământ monahal la Lipeţcoe Ucraina. Puţinii inochentişti menţin limba arhaică cu stoicism în marginile Ucrainei, poate şi în Siberia,  în batjocura altora desigur.

Până la urmă, unde era libertate de facto şi se putea totuşi trăi, greu, dar se putea trăi ?!

Scris azi douăzeci iulie an în curs două mii douăzecişi unu pentru sighet.online.

Scris de Gheorghiţa N. Dobre şi Valentin-Claudiu I. DOBRE din surse scrise şi internet