După victoria împotriva cruciaţilor la Varna din noiembrie 1444, Imperiul Otoman atacă Grecia centrală şi cuceresc Thessalia, apoi atacă Albania în 1449-1450 (Murad al II-lea și fiul său, Mahomed al II-lea). La opoziţia albanezilor regrupaţi în munţi sub Skanderbeg otomanii se retrag. Pentru atacarea Constantinopolelui, Mahomed al II-lea construieşte două fortăreţe pe cealaltă parte a Bosforului: Rumeli şi Anadolu Hisari. Ca o diversiune, Morea (condusă de o ramură a Paleologilor) este atacată în 1462, astfel încât Constantinopole rămâne singură în faţa ameninţării otomane. În documente apare un Ioan Asen Centurione Zaccaria care se autointituleează prinţ al Aheei (sprijinit de magnatul Niceforus Lukanis). Este cucerit şi ducatul florentin al Atenei şi Thebei.

După căderea Constantinopolelui (29-30.05.1453), cuceritorul Imperiului Bizantin, Mahomed al II-lea, aflat a doua oară pe scaunul de domnie  al Imperiului Otoman (1444-1446; 1451-1481) ameninţă suveranitatea tuturor statelor învecinate.  Kosovo şi sudul Serbiei sunt cucerite, iar Brancovich rămâne cu teritoriul de la nordul Moravei de Vest.

O strălucită şi încurajatoare victorie obţine Iancu de Hunedoara în 1456, pe când armata otomană asedia cetatea Belgrad. La comanda trupelor garnizoanei Belgradului se afla cumnatul lui Iancu de Hunedoara, Mihail Szilágyi, aflat în fruntea unor trupe trimise în ajutorul despotului Serbiei (Brancovich Gerge fusese restaurat de către Sultanul Murad al II-lea în 1444 cu 24 de fortăreţe conform John Fine -"Late Medieval Balkans", Univ. Michigan, pag. 549. El este luat captiv de Mihail Szilágy în vederea obţinerii unei răscumpărări, dar Lazar Brancovich nu plăteşte această răscumpărare pentru tatăl său). Iancu de Hunedoara vine el însuşi pentru despresurare cu trupe din Ungaria (inclusiv Transilvania) şi contingente sosite din Cehia, Polonia şi Germania, susţinut şi de artilerie. Din păcate, conducătorul militar al armatei, reputatul Iancu de Hunedoara moare de ciumă în tabăra militară de la Zemun, lângă Belgrad la mai puţin de 20 de zile de la victorie. Această victorie îndepărtează doar pe moment pericolul otoman de la porţile de intrare în Ungaria şi Transilvania. Rămas despot, Lazar Brancovich se supune autorităţii otomane, plătind un semnificativ tribut anual (40.000 de ducaţi). După mamă, el aparţinea de familia Cantacuzinilor. Lazar Brancovich moare în ianuarie 1458 (otrăvit se pare). Situaţia succesorală rămâne apoi extrem de complicată.

Moldova plătea tribut încă din timpurile domnitorului Petru Aron de cca. 2.000 de galbeni (ultimatul sultanului din 05.10.1455). Logofătul Mihu încheie primul tratat moldo-otoman prin care Moldova acceptă plata regulată a haraciului (deci recunoaşte practic suzeranitatea otomană).

Otomanii ameninţă prin atacuri puternice Ţara Românească, dar Vlad Ţepeş rezistă (şi cu ajutor transilvan şi moldovenesc cel mai adesea) din 1459, reuşind o mare biruinţă în 1462.

 În 1461 cade şi Imperiul de Trapezunt/Trebizonda/Trabzon (ultimul împărat, David luase în căsătorie o principesă Maria de Gothia), care iniţial controlase teritoriul fostei theme Klimata-Hersones. În 1463 este supusă Bosnia/Bosna. De atunci se va declanşa atacul otoman concertat asupra posesiunilor creştine (principatul de Theodoro şi contoarele comerciale fortificate ale genovezilor (cetăţile căzute sub dominaţie genoveză, Aluston/Alusta şi Caffa), iar Hanatul Crimeei acceptă şi el suzeranitatea turcă, plătind tribut. Din acest moment, tătarii acţiuni de jaf şi pradă (până atunci, se mulţumeau cu tribut, acceptând statutul de status-quo și respectând condiţiile păcii în cazul achitării regulate a tributului).

După ce îl elimină pe precedentul domnitor detronat, Petru Aron, Ştefan cel Mare se orientează spre consolidarea independenţei ţării, dar este ameninţat continuu de otomani. Domnitorul face eforturi deosebite de a coaliza statele europene, conştient de risul major al ameninţării otomane.

Pierzând accesul la porturi importante din cauza genovezilor, locuitorii principatului construiesc un port nou, Avlita sau Aspra la gurile actualului râu Chernaya, consolidând-o cu fortăreaţa Kalamita (sau Inkerman).

Principele din Theodoro (dintr-o familie "ramificată" de foşti de demnitari "temarhi"), Isaac Gavras propune alianţe dinastice cneazului Ivan al III-lea al Rusiei, căruia i-o oferă de soţie pe fiica sa (1471) –nu ştim dacă căsătoria se încheie- şi domnului Ştefan cel Mare (1472; Maria de Theodoro sau Mangop, sora (după tată ?) a principelui Isaac,  numită în documente Maria Asanina Paloiologina, însoţită de Alexandru, probabil fratele lui Isaac şi a Mariei Asanina Paloiologina, căci e numit de domnul Ştefan: "cumnat". Alexandru va deveni ulterior viitorul principe în Theodoro. Cel mai vârstnic frate, Ioan, fiul lui Alexios I se căsătorise cu Maria Asanina, înrudită cu familia imperială Palaiologoi şi familiile Asan şi Ţamblac/Tzamplakon (o familie de înalţi ierarhi şi de cărturari poligloţi). N. Iorga vorbeşte despre Ioan Ţamblac, trimis ambasador la Veneţia ca fiind unchiul domniţei Maria de Theodoro (principatul avea relaţii mai favorabile cu veneţienii şi tensionate cu genovezii –veneţienii "promiseseră" principatului accesul pe mare la un port mai favorabil-) !? Un fiu al cuplului Ioan-Maria numit Alexios moare de tânăr la Trebizond. Ioanis Eugenikos scrie la Trebizond epitaful tânărului prinţ, prezentând şi linia genealogică a lui Alexios al II-lea. Lui Alexios I îi succede un alt fiu Olubei (probabil printr-o altă soţie a sa, fiică de han crimeean ?) pentru cca. 11 ani. După Olubei principele desemnat este prezentat generic ca "principele din Theodoro şi fraţii săi", până în 1465 când e numit explicit principele Isaac, el pare după nume în conexiune cu Comnenii din Imperiul de Trapezunt. Presat de către otomani, principele Isaac acceptă vasalitatea faţă de otomani (practic dispunea de foarte puţine trupe), ceea ce stârneşte reacţia promptă a domnului Ştefan al Moldovei, care îl ajută pe Alexandru, frate "uterin" –adică din aceeaşi mamă- a domniţei Moldovei, Maria Paloiologina să preia domnia. Alexandru  îl înlătură de la domnie pe mai conciliantul frate (după tată -?-) al său Isaac, preluând puterea, cu ajutorul unei mici gărzi moldoveneşti. Acţiunea pripită (nediplomatică) a  domnului Ştefan cel Mare stârneşte mânia sultanului, care dispune atacarea cetăţii genoveze Caffa/tc. Kefe (cca. 160 de "negustori" moldoveni îşi pierd viaţa în Caffa în timpul asediului din ian. 1475 ? Sursă: "Ist. României în date", Ed. Enc. Rom.,1971. Informaţia nu este lipsită de importanţă, căci arată că Moldova recunoaşte supremaţia genovezilor în raport cu veneţienii -cele două puteri maritime şi comerciale erau într-un conflict gen "război naval" îndelungat-. Este adevărat că pe atunci "Marea Neagră" -şi bazinul hidrografic adiacent al apelor curgătoare ce alimentau Marea Neagră- erau practic o "Mare şi ape genoveze", datorită relaţiilor privilegiate ale navigatorilor genovezi cu "kapî sau dergâh-i âlî"/Sublima Poartă Otomană. Cine erau totuşi aceşti "negustori" moldoveni ? Îi putem considera practic "trimişi comerciali" – unii cu rang boieresc posibil, precum şi însoţitorii lor- ai domnului Moldovei).

Apoi este atacat şi Principatul de Theodoro (la sfârşitul anului, în decembrie 1475), ceea ce anihilează orice urmă de autonomie nu numai a principatului, dar şi a întregului sud al Crimeei. Ele trec sub control direct otoman.

Deja tot la 1475, otomanii atacă Moldova (Ştefan cel Mare intervenise în Ţara Românească, iar după victorie ucisese prizonierii turci prin metoda ofensatoare a "trasului în ţeapă"). Armata moldoveană înfrânge pe beglerbeiul Rumeliei şi armata otomană de cca. 120.000 de ostaşi, susţinut de artilerie în bătălia de la Vaslui. După circa un an, la Războieni în faţa unei superioare numeric armate otomane (cca. 150.000 soldaţi cu un contingent muntean de cca. 10.000-12.000 de oameni -Vlad Ţepeş fusese înlăturat din domnie-), moldovenii sunt înfrânţi şi obligaţi să se retragă. Totuşi, la rândul lor otomanii se retrag la înaintarea armatei maghiarilor lui Matei Corvinul care ameninţă cu pătrunderea prin pasul Oituz (Moldova recunoscuse suzeranitatea maghiară în 1475).

Duros, capitala principatului de Theodoro (numit de genovezi capitanatul Goţiei, iar de localnici: Theodoritsi sau "micul Theodoro"; de către greci: Parathalassia) cade în decembrie 1475 şi principele Alexandru Gavras este prins şi dus în captivitate la Istanbul, unde va fi şi decapitat ?, iar familia sa cade în captivitate (nu cunoaştem soarta contingentului de cca. 300 de moldoveni din cetate care îl instalaseră pe Alexandru, anihilând gărzile prinţului Isaac Sursă: "Ist. României în date", Ed. Enc. Rom.,1971. Este posibil ca parte din ei să fi părăsit cetatea ? Ori au căzut în captivitatea turcă ? Există informaţii "moderne" asupra unor "robi moldoveni" aşezaţi de otomani pe teritoriul actualului Iran. Ei pare-se că erau un grup extrem de unit, probabil cu propriile familii, care crea unele probleme locale, ripostând la nevoie ?).

Trupele suplimentare trimise de domnul Moldovei ajung prea târziu (Duros căzuse deja după cca. 3 luni de asediu).

Populaţia principatului de Theodoro era constituită din grecofoni (greci, posibil aromâni ? Familia Ţamblac vorbea şi bulgara şi greaca, dar şi slavonă, aromână, română, graiuri italice, posibil turcă ? Un sat Zemblak se găseşte actualmente în districtul Korçë din estul Albaniei. Era o familie în conexiune cu centrul ortodox de la Ohrida şi Patriarhia autocefală a Bulgariei: Patriarhul canonizat al Bisericii bulgare Eftimie -1375...1393- şi Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului sunt membrii ai acestei familii de cărturari poligloţi de sorginte aromână din informaţii "relativ sigure"), "goţi crimeeni", armeni, bulgari, cumani, kipchak, alani. Limba de comunicare în Theodoro era greaca, iar religia era cea ortodoxă.

În căutarea de ajutor suplimentar, Principele moldovean îşi dă fata în căsătorie fiului cneazului Ivan al III-lea al Moscovei. În 1479 construieşte cetatea Chilia Nouă pe malul stâng al Dunării, dar luptele pentru Chilia şi Cetatea Albă sunt dificile cu turcii. Chilia (Veche, pe malul drept al Dunării, ţinând teoretic de Ţara Românească,  era apărată de o garnizoană transilvană între 1462-1465 –posibil controlul cetăţii fusese cedat de câţiva ani, probabil sub Petru Aron ?-, iar domnul Ştefan al Moldovei încearcă în mod repetat să o cucerească. Reuşeşte în 1465, dar e posibil să fi pierdut în final controlul asupra cetăţii Chilia Veche, căci aceasta era disputată practic de toate părţile. În final este abandonată şi distrusă, din informaţii preluate şi redate de către N. Iorga).

Cetatea Albă şi Chilia sunt cucerite de turci în 1484.

În 1489, Moldova încheie un tratat cu otomanii (acceptând plata tributului). 

Viziunea politică a Sublimei Porţi Otomane era simplă: ori teritorii cucerite (guvernăminte/hukûmet), ori teritorii vasale musulmane semiautonome (denumite tot hukûmet): hanatul de Crimeea, şerifatul de Mecca şi o perioadă: Gilan, Tripoli, Tunisia, Algeria, ori teritorii creştine vasale (sâlyâne): Moldova, Valahia, Transilvania, Dubrovnik, Georgia, Regiunea Cercheză (Circassia) şi ulterior hatmanatul cozac.

Din secolul al XVII-lea erau tributare şi: Veneţia, Polonia, Imperiul Habsburg şi Franţa (Filip I solicitase ajutor otoman şi o alianţă franco-otomană). Toate aceste  ultime informaţii sunt preluate din Inalcik Halil- "The Ottoman Empire- The Classical Age 1300-1600", Ed. Praeger, NY-London, capitolul XIII- "The Provincial Administration and the Timar System pag. 104-118".

Scris de Valentin-Claudiu I. DOBRE din surse scrise şi internet, preluate într-o lucrare literară