logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Interviu cu Mircea Radu Iacoban PDF Imprimare Email 417 Afişări
Scris de Sighet Online   
Marţi, 25 Februarie 2020 20:04

 

 MIRCEA RADU IACOBAN, Jurnalist, scriitor, scenarist

 

Un condei inteligent și sincer spune lucrurior pe nume cu vervă și cu o anume lumină interioară care întovărășește totdeauna tot ce-i născut iar nu făcut.” (Ecaterina Oproiu)

 

Scriitorul Mircea Radu IACOBAN a împlinit vârsta de 80 de ani, miercuri 19.02.2020. Cu acest prilej Editura Junimea a organizat, în Sala Mare de Spectacole ”Radu Beligan” a Ateneului Național din Iași, de la ora 17:00, lansarea cărții ”prezent!”(Jurnal,vol.2, 2015 – 2019, Editura Junimea, Iași – 2020) de Mircea Radu Iacoban, alături de care s-au aflat personalități ale culturii românești.

Iată, în continuare, un interviu pe care l-am realizat cu distinsul scriitor, Mircea Radu Iacoban:

 

Lucreția Berzintu: Acum, la început de an aniversar – 80 de ani din viață, ce vă doriți cel mai mult?

Mircea Radu Iacoban: Se spune că tinerii au proiecte, iar bătrânii, amintiri. Am fost cel mai tânăr director de Teatru Național, cel mai tânăr director de editură și tot așa înainte. Nu de mult am avut o surpriză în tramvai: o fătucă, probabil studentă, îmi făcea ciudate semne insistente; mai că-mi venea să mă dau din nou tânăr, dar până la urmă am înțeles că ea mă invita, de fapt, … să-mi cedeze locul! Semn foarte sigur nu numai că-s bătrân de-a binelea, dar se și vede! Ceea ce nu înseamnă că n-aș avea, totuși, câteva proiecte, legate mai ales de teatru și de film. Îmi doresc întâi de toate ca piesa mea „Hardughia”, inspirată de tragedia demolării Academiei Mihăilene, spectacol interzis după câteva reprezentații și la Teatrul Național din Iași, și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, să revină pe scenă. După aproape 30 de ani! Apoi, mi-aș dori să ajungă pe ecran filmul cu scenariul conturat în cine-romanul „Pompe funebre”. Cât despre cărți, mi-aș îngădui o pauză: în ultimele patru luni am publicat trei cărți („Prezent!”, „Razna prin patru continente”, „I-am zărit printre cuvinte”), cu un total de circa 1500 de pagini. Adevărat, la „Prezent!” (volumul al doilea al „Jurnalului”meu) lucrez de cinci ani, dar, oricum, parcă-i prea mult. Să-mi mai trag răsuflarea.

 

De-a lungul anilor ați scris pe o gamă largă de subiecte, fiind activ la tot ce s-a întâmplat în jurul dumneavoastră și nu numai. Ce vă inspră în alegerea subiectelor?

Nu-mi aleg subiectele, ele se aleg singure. Uite un exemplu: (fiindcă tot am amintit de „Hardughia”): mi s-a îngăduit să citesc, într-o jumătate de oră, procesul verbal (pe unde o mai fi acum?) al ședinței în care s-a decis dărâmarea Academiei Mihăilene, una dintre cele mai cretine, inculte și stupide agresiuni edilitare pe care le-a suportat fosta capitală moldavă. Documentul purta ștampila „secret” – semn că până și urmașii decidenților de odinioară se jenau  să-l facă public! Am preluat, în piesă, preschimbându-le în replici, crâmpeie din texul procesului verbal, act purtător de reală tensiune dramatică, care parcă își cerea vehement ieșirea în agora! Propozițiile simple (dar nu și seci) purtau neașteptate virtuți caracterologice; se simțea că-i un document așternut în pagină cu obidă, iar piesa se scria parcă de la sine, într-o continuare a nefericitului  proces verbal. Din păcate, după câteva reprezentații, „Hardughia” a fost interzisă cu mare scandal… politic. Cât despre ultima parte a întrebării: nu pot să mă așez la masa de lucru pentru a scrie o piesă așa, să vedem ce-o ieși. Trebuie să se producă un declic, o revelație, un „ceva” declanșator.

 

Aveți o operă literară impresionantă, ați scris proză, publicistică, dramaturgie, scenarii de filme... Ce vă place mai mult?

Desigur, scenariul de film și, în al doilea rând, teatrul.

 

Ce înseamnă cinematografia pentru dumneavoastră vizavi de teatru?

Contează marele impact pe care cinematograful îl are direct și nemijlocit cu publicul. Reacția cititorului cărții tale o cunoști, de regulă, imediat, prin intermediul criticii literare, și nu-i totdeauna vorba despre o consonanță; câteodată, chiar dimpotrivă. Cinematograful, chiar mai mult decât teatrul, oferă posibilitatea verificării imediate a ecoului scrierii tale – poate de aceea au și fost atât de strașnic supravegheate în răposata „epocă de aur”. Apoi, marele ecran îți oferă acces la tehnica veacului, capabilă să te aducă până la citirea gândului în detaliile prim-planului, la revelatoare evadări și reveniri în „poveste”, ca să nu mai vorbim de susținerea oferită de universul sonor, de sugestiile montajului, de zburdălnicia filmărilor combinate și de tot ceea ce se poate… altfel nefiind cu putință.

 

Aveți amintiri deosebite din perioada cât ați lucrat la Radio Iași și Radio București (1961 – 1966)?

Cum să n-am? Am început să lucrez la Radio Iași încă din studenție (1958), pe vremea în care postul emitea 30 de minute din 24 de ore. Făceam teren cu o motocicletă rusească IJ (tehnicianul la ghidon, reporterul ghemuit în ataș, în brațe cu magnetofonul portabil „Philipps”, ce cântărea câteva kilograme). Majoritatea colbăitelor drumuri moldave nu era asfaltată, vă închipuiți cum arătam când ajungeam la Botoșani, la Rădăuți ori la Vaslui! Sistemul energetic național încă nu exista, fiecare târg își avea uzina lui electrică, cu „herz”-ii săi, care nu mai „rimau” cu cei de la studio, așa că tenorul de la Fălticeni ajungea bas la Iași, și trebuia să-i reconstituim cumva glasul adevărat din butoane… Nici la Radio București condițiile n-au fost prea grozave, dar barem aparatura era mai de Doamne-ajută. Pe atunci, mai totul era înregistrat, doar buletinele de știri se transmiteau în direct; am fost dintre cei câțiva privilegiați care au izbutit primele transmisii slobozite fără viză în eter, nu doar de la manifestări sportive, ci cu precădere de la diverse evenimente petrecute în toate colțurile țării, considerate importante și demne de audiență națională – mai ales inaugurări de fabrici, șantiere, uzine, căi ferate ș.a.m.d. Atunci am avut parte și de prima mea suspendare de trei luni după ce (simplă gafă și atât) transmițând de la Campionatul Internațional de Atletism al României, unde RFG și RDG veniseră cu o echipă unită, am tot spus vreme de un ceas pe programul I, în loc de „echipa unită a Germaniei”… „echipa Germaniei unite!” Alarmă de gradul zero! Era la putere sintagma „nu întâmplător”, desigur, pentru că dușmanul nu doarme, așa că se căutau explicații de dosar oricărui pas greșit. Mie mi-a fost găsit bunicul din Canada, Haralambie Iacoban (acolo, Harry Jakob), plecat peste ocean încă la 1910. Așa deci, „nu întâmplător”… am unificat cele două Germanii! Am încheiat activitatea la Radio România în 1967, când am transmis din Elveția, de la Zurich, meciul din preliminariile Campionatului European Elveția-România. A fost 7-1 pentru elvețieni și… m-am lăsat definitiv de sport.

 

Cum a apărut Editura ”Junimea” al cărei director ați fost zece ani (1969 – 1979)?

Junimea” nu a apărut din spuma mării, ci ca urmare a unor îndelungi insistențe ale intelectualității ieșene, și din zona artistică, și (mai ales) din cea universitară. De un sfert de veac, la Iași, unde prima carte s-a tipărit la 1643, se stinsese orice activitate editorială! Am pus foarte repede Editura pe picioare, la „Junimea” au debutat foarte mulți dintre cei care, acum, sunt nume respectate în publicistica română, alături de cărțile unor scriitori consacrați, cunoscuți și prețuiți, care au contribuit la consolidarea prestigiului casei de presă ieșene. N-avem spațiu pentru a contura mai detaliat drumul totuși ascendent al „Junimii” într-o perioadă foarte dificilă, cu sumedenie de cenzuri și opreliști; amănunte pot fi aflate în cartea aniversară „La 80 de ani… din neatenție” (Editura „Scrisul Românesc – educațional”, 2020).

 

La aniversarea Editurii ”Junimea” – 50 de ani, ați scris cartea ”i-am zărit printre cuvinte” în care, ca un cronicar al vremurilor trecute, îi amintiți pe cei care i-ați intersectat, personalități din domenii diferite. Aici apare și ”TATA”. Cum ați trecut prin comunism având un bunic în Canada?

Eu ca eu, dar bietul taică-meu! Era, în 1948, președintele Judecătoriei Suceava. A fost dat afară fiindcă „întreținea legături cu străinătatea”, adică taman cu taică-său, emigrat peste ocean în 1910 din Bucovina… austro-ungară! Bătrânul Harry-Haralambie a avut nefericita inspirație să-i trimită fiului două scrisori de peste ocean. A fost de-ajuns: „întreține relații cu străinătatea!” Afară! Am găsit printre vechile acte de familie memoriul adresat unui „Domn Ministru”, în care tata, ajuns după excluderea din magistratură impiegat de mișcare la CFR, istorisește cum a fost mobilizat pe loc la începerea celui de al Doilea Război Mondial, apoi trimis, cu familia refugiată, în alt capăt de țară: „În luna martie 1944 am fost evacuat la Regionala CFR Craiova și repartizat impiegat de mișcare la stația CFR Jiblea din jud. Olt, apoi la Slatina, unde, pe clădirea gării, a căzut o bombă lansată dintr-un avion american, bombă care a distrus partea de clădire în care mă aflam și eu, rănindu-mă. Cele 7 bombe au omorât o singură santinelă, aflată în post. A doua zi, avioanele americane au venit din nou din Italia, să bombardeze Ploieștii și Bucureștiul; la înapoiere au aruncat butoaiele goale de metal pe care le-au folosit pentru transportul benzinei (rezervoarele suplimentare cred, n.m.) și unul a căzut peste picioarele mele (mă adăpostisem pe un islaz) rănindu-mă grav (…). Mai târziu, am fost martor când un impiegat de mișcare ce asista la defilarea unui transport cu trupe sovietice a fost împușcat mortal cu o armă automată, de un soldat din tren (…). În luna septembrie 1944 îndeplineam funcția de impiegat de mișcare și eram de serviciu într-una din nopți, când am primit un transport de trupe sovietice ce mergeau spre frontul de Apus. Trenul a intrat în stația Jiblea pe la orele 6 dimineața. În timp ce transmiteam la telegraf, mă pomenesc cu doi militari ruși intrând în Biroul de Mișcare. Unul, care vorbea puțin românește (era, probabil, din Basarabia), mi-a smuls mâna de pe aparatul de telegraf și mi-a spus că de nu dau imediat drumul trenului, căpitanul mă împușcă (…). În nopțile următoare i-am obligat pe călători să rămână în sala de așteptare, dar și acolo un soldat rus a tras în mulțime focuri de armă, împușcând grav o femeie în picioare…” - și tot așa înainte.

Ce zbuciumate vieți au avut părinții noștri, câte n-am știut, câte nu ne-au interesat, cât de datori le rămânem!

 

 

În urma evenimentelor din 14 decembrie 1989, care au avut loc la Iași, se făceau primele arestări. Deci, unde a fost dat semnalul Revoluției române din 1989?

A fost dat la Iași, cum tot la Iași a fost dat și semnalul Revoluției de la 1848. Oricât s-ar ofusca timișorenii, „actele vorbește”!

 

Dacă ar fi să faceți o comparație între cele două perioade istorice, 30 de ani în comunism (înainte de 1989) și 30 de ani în democrație (după 1989) privind viața, activitatea și opera dumneavoastră, ce ne puteți spune? Nu a fost ușor să fiți director al Teatrului Național din Iași (1979 – 1990) fără fonduri financiare de la stat.

Nu mi se pare corect să mă pronunț asupra activității unei instituții pe care am condus-o în vremuri grele atâția ani; cu sau fără voie, ești tentat să faci comparații, la urma urmei nerelevante: cu totul altele sunt condițiile, și materiale și spirituale – pur și simplu altă lume, cu alte reguli, alte rigori, alte deschideri și alte posibilități populează și sala, și scândura scenei. Câteodată, într-adevăr, închid ochii și mă-ntreb ce-aș fi făcut în fericita situație de acum... Vise! Nimeni nu mai are habar cum ajungea în „epoca de aur” un text pe scenă și-n „lumina premierei”, iar celor câțiva care mai cunosc realitățile de odinioară nu le face nici o plăcere să și le reamintească. Indemnul cronicăresc „să se știe!” mă determină să schițez, pe repede înainte, drumul piesei către reprezentare. Dramaturgul, indiferent cine era, trebuia să aducă o recomandare a unui cenaclu literar în care s-a discutat piesa și s-a acceptat trimiterea ei către un teatru. După referatul Secretariatului literar, urma includerea în repertoriu. Pasul 1: punerea repertoriului în discuția organizației de bază PCR. În teatru se aplica regula strictă „nu mai mult de 12% intelectuali în organizația de partid”, așa că aprobarea urma să o dea „clasa muncitoare”, adică tâmplarii, cizmarii, electricienii, șoferii, portarii, croitoresele – care, trebuie spus, aveau marele bun simț de a se ține de-o parte, ridicând mâna după cum decidea secretarul organizației de bază, bine școlit în prealabil de director. Pasul doi: discutarea programului repertorial cu „oamenii muncii din întreprinderi și din CAP-uri”. Te duceai la răposata Uzină „Nicolina”, unde erau aduși, la terminarea schimbului, osteniți și asudați, muncitorii preocupați mai degrabă de gândul că-și pierd rândul la parizer dat pe buletin și la tacâmuri de pui. Le vorbeai despre Shakespeare, Baranga, Alecsandri, puteai citi în ochii lor întrebarea mută „dar ce vreți de la noi?”, și, până la urmă, se încheia procesul verbal precum că pasul doi a fost cu succes parcurs. Pasul trei: aprobarea Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă. Ședințe, discuții, controverse – ce mai, democrație socialistă. Pasul patru: aprobarea Biroului Comitetului Județean de Partid. Din acest moment încolo, greutatea cădea pe scurtele prezentări ale pieselor, alcătuite cu admirabilă pricepere de către secretarii literari, care știau, la nevoie, să învârtă frazele până ce „God save the Queen” devenea „Internaționala”. După ce se concluziona că este loc pentru mai bine și, oricum, se cuvine implementat mai abitir „spiritul de la Mangalia”, se trecea la pasul cinci: aprobarea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, Teatrul urmând musai să determine autorii în realizarea unor piese inspirate din eroismul constructorilor metroului, ai „Casei poporului” și, în general, din viața rodnică și împlinită a „omului nou”, făuritor de bunuri materiale (de altfel, punct niciodată finalizat). Al șaselea prag: Secretariatul Comitetului Central al PCR. Nimeni nu știe cum se petreceau lucrurile acolo; mai „săreau” titluri din repertoriu, dar nu se dădeau explicații. În fine, piesa intra în repetiții. Pasul șapte: Comisia de vizionare, alcătuită din șefii forurilor locale de partid și de stat, plus reprezentantul Consiliului Culturii. Aici, fiecare membru avea prilejul să-și arate devotamentul și vigilența, drept pentru care se intervenea până la replică și la gestica actorului. Nu încăpeau discuții în contradictoriu, luam notă și modificam (după care, tacit, în timp, adesea reveneam la ceea ce a fost). Paradoxul paradoxului: când vedeam venind cenzorul, răsuflam ușurați: însemna că, în cele din urmă, piesa se va reprezenta! Cenzura căuta cuvinte interzise (biserică, sfânt, ceruri, cruce etc.), ori referiri la instalația KPB 146-2, probabil ciordită de trupa lui Pacepa din cine știe ce arsenal tehnic străin; în rest, chestiunile ideologice de fond se considerau lămurite până atunci. Premiera: flori, aplauze, entuziasme, după care, mai ales în cazul pieselor românești inspirate din actualitate, la partid se primeau „scrisori ale oamenilor muncii” și se organizau „dezbateri colective”, adevărate procese publice (ca autor, am avut parte de două!) de tipul celor evocate ceva mai sus. Ei bine, se poate oricine întreba legitim dacă în astfel de condiții, plus tăierea subvenției, mai putea fi vorba de spectacole demne de un Teatru Național? Culmea: au fost, și nu puține, unele dintre ele prezente și acum în amintirea publicului din generația mea și consemnate ca atare de critica teatrală. S-au născut și s-au nutrit din dragostea de profesie și din tezaurul de talent al slujitorilor scenei, din sprijinul unui oraș care din totdeauna a iubit și respectat teatrul, din strădania celor ce au dat Casei lui Alecsandri posibilitatea materială să existe imaginând (și finalizând ilicit) soluții contabile care, dacă faptele n-ar fi de mult prescrise, ar face deliciul oricărui DNA post-revoluționar. Nu intru în amănunte, am descris cu alte diverse prilejuri incredibila odisee parcursă între 1979-1990 de cea mai veche scenă a țării; oricum, cei care n-au trăit-o n-au cum să-i intuiască adevăratele proporții și consecințe...

 

Aveți un mesaj de transmis pentru românii de pretutindeni?

Să rămână, barem într-un colțișor al sufletului, români.

_________________________________________________

Date biografice: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Radu_Iacoban

________________________________________________________________

Lucreția Berzintu, 22.02.2020, Iași


Share
Ultima actualizare Marţi, 25 Februarie 2020 22:19
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact