logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Proza scurta: Întâlnirea (autor: Crina Voinaghi) PDF Imprimare Email 1805 Afişări
Scris de Crina Voinaghi   
Duminică, 18 Septembrie 2016 18:56

Nimeni nu ar fi spus că e o femeie obisnuită. Nici măcar oamenii cărora le salva viaţa zi de zi. Era interesantă fără să fie neapărat frumoasă, o femeie de 33 de ani, dar e un lucru relativ, ar spune ea. Avea zile când se simţea ca la 17 ani şi altele când putea spune cu certitudine că se apropie de 60. Aşa că începu să creadă cu convingere că toată faza cu număratul anilor era pentru alţii, ca să-şi facă o idee despre o realitate oricum subiectivă dar cu pretenţii de obiectivitate. Sofia înţelegea. Oamenii aveau nevoie de asta. Ar fi fost haos altfel. Femei de 40 de ani, cu un strat gros de fard verde şi cu buze prea roşii, cu rochii colorate din care ar ieşi în evidenţă un decolteu brăzdat de riduri mai mult sau mai puţin fine ar declara cu tărie că au 20.
 
Dar la urma urmelor cui ar face rău această întinerire imaginară? Oricum, vârstele lor erau contorizate de celulele corpului, erau dimineţi când simţea asta. Şi unele seri. Cu mintea însă e mai greu, mintea nu ştie tot timpul că îmbătrâneşte. Şi nici nu vrea.
 
Multe lucruri importante fac parte din viaţa ei, lucruri sfinte pe care nu le-ar schimba sau la care nu ar renunţa niciodată. Prietenii ei, aşa cum sunt, cu bune şi cu rele, filmele de la cinema, marea cu plaja şi nisipul din fiecare vară, paharul de vin băut cu Victor într-o seara liniştită, Oscar, motanul ei, cel mai leneş din lume. Dar erau şi multe de care uitase, o parte din ea lăsată în urmă, îngropată undeva, într-o grădină cu multe flori de liliac, fără de care spera că poate să trăiască. Nu avea timp de stat, de gândit, de interiorizat, de plâns de milă sau de pasiune, era ocupată să salveze nişte vieţi. Aşa voia să fie viaţa ei şi aşa era. Orice gând diferit îl refuza de îndată ce apărea, îl suguma şi fugea la spital unde, printre ţipete, oboseală şi sânge reuşea să-şi regăsească echilibrul. Muncea mult şi fuma mult, de fapt cu cât muncea mai mult cu atât fuma mai mult. Când se întorcea acasă, sleită de puteri, Victor era tot timpul acolo, prezenţă caldă şi confortabilă, se trântea pe pat şi adormea aşa, îmbrăcată şi el nu spunea nimic, nu-i reproşa nici cel mai mi gest.
 
            Probabil ar fi dus viaţa asta călduţă o bucată bună de vreme dacă nu s-ar fi întâmplat ceva într-o seară care a dat-o complet peste cap şi ceea ce o tulbura era că se îndoia de realitatea a cam  80 din ceea ce se întâmplase. Mai ales că părea una banală, ploua mărunt şi rece. Şi asta era ciudat, era decembrie si teribil de frig. Ieşise în acel pub al cărui nume nu va putea niciodată să-l reţină – ceva cu licurici, mult prea lung, mult prea complicat – doar pentru că Mădă insistase, era ziua soţului ei şi nu mai voia să prăjeasca şniţele toată după-masa, aşa că i-a invitat pe toţi la un pahar cu vin în oraş. Aniversările erau ceva obligatoriu în grupul lor de prieteni vechi, atât de vechi încât uneori uitau ce îi leagă.
 
Doar ea şi Marcel erau singuri în acea seară. Marcel pentru că nu putea găsi o fată care să-l suporte mai mult de două zile iar ea pentru că Victor era plecat la o conferinţă anuală. Era oricum o seară ciudată, plină de tensiuni mai mult sau mai puţin rostite. O fetişcană cu părul prins într-o coadă ce sărea încoace şi încolo ca un pendul le-a adus vin şi nişte covigei. Au comandat pizza. Mădă era cea mai bună prietenă a ei, nu pentru că ar fi putut vorbi orice cu ea ci mai mult deoarece se cunoşteau de vreo 20 de ani şi erau fiecare o prezenţă obligatorie la evenimentele din viaţa celeilalte. Simţea că o cuprinde somnul pe măsură ce trece timpul, poate muzica era prea tare sau pizza care stătuse prea mult la cuptor. Liviu a ţinut neapărat să-şi regleze nişte conturi de cuplu de faţă cu toţi ceilalţi aşa că era o atmosferă de veselie forţată, Luciana, noua lui prietenă aproape plângea, moment în care Marcel a început să povestească nişte faze „tari” de la fotbal. Pe nimeni nu interesa dar nimeni nu îl întrerupse. Dacă nu ar fi vorbit el, cei doi şi-ar mai fi găsit probabil nişte reproşuri de făcut pentru care luau martori restul grupului, sau ar fi fost o linişte, respectiv o muzică stânjenitoare. Liviu simţea din ce în ce mai des nevoia să le umilească în văzul tuturor pe toate femeile din viaţa lui.
 
Mai întâi a simţit mirosul de anşoa şi abia după aceea a remarcat pizza din faţa ei. Întotdeauna îşi comanda pizza cu anşoa. Ceilalţi strâmbau din nas, uneori făceau remarci asupra vieţilor ei anterioare pisiceşti dar în majoritatea timpului o lăsau în pace. Pentru că le era dragă, cu toate ciudăţeniile ei. De data asta nimeni n-a spus nimic. Până si Mădă stătea bosumflată, săgetându-l din priviri pe Liviu. Au rezistat aşa vreo două ore, vorbind nimicuri, aruncând săgeţi până ce atmosfera a devenit irespirabilă la masă. Liviu s-a ridicat, a spus ca nu mai suportă, Luciana i-a spus sa se ducă la dracu iar toţi ceilalţi au spus că merg acasă. Sofia era pe punctul de a se ridica şi ea, uşurată că scapă, va putea merge acasă să doarmă, când pe scena improvizată din spatele sălii şi-a făcut apariţia un tip cu o voce mai mult şoptită, parcă nu ar fi vrut să trezească posibilii adormiţi „Buna seara, bine v-am găsit.”. Avea părul lung prins în coadă iar atunci când cânta părea că nu cântă decât pentru sine.« Besa me muchoooo.... » Nu a mai reuşit să se ridice de pe scaun, era ceva în acel cântec, ceva de demult. Ii auzea pe ceilalţi cum se pregătesc să plece, le-a spus doar cu o voce spartă: « Da, da, noapte buna, mai stau, voi mergeţi. » A stat aşa o vreme, vrăjită de vocea tipului care se tânguia acolo pe scena improvizată iar când a făcut pauză şi s-a întors spre masă nu a fost chiar uimită de prezenţa necunoscutului care stătea pe locul lui Marcel şi zâmbea. Un fior cunoscut şi o vagă senzaţie de déjà-vu au cuprins-o încetul cu încetul.
 
Cântă bine, nu? E un prieten, i-a spus el aplecându-se mult peste masă şi zâmbind cu ochii albaştri.
Nu avea mai mult de 20 de ani. Era atat de plăpând încât îi putea zări venele albastre de pe mână. Bea bere. Student sau elev. Fără prea mulţi bani. O pereche de blugi uzaţi si un tricou negru spălat de multe ori. Păr ce necesită urgent o tunsoare. Cu un anume farmec, totuşi.
 
Nu mai ai nimic in pahar. Ce bei? a întrebat-o ca şi cum ar fi fost prieteni vechi. Nu părea deloc afectat de privirile ascuţite lansate peste masă.
Gin tonic, a spus într-un final gândindu-se că nu are ce să piardă. Era o alegere ciudată. Nu mai băuse gin de ani buni.
Ciudată alegere, a spus el citindu-i gândurile şi ridicându-se greoi de la masă.
Ca un bărbat de 40 de ani. Si avea doar jumătate. Vârtejul acela pe care l-a simţit Alice când a căzut urmărind Iepurele era acum al ei. Din cauza muzicii, precis, s-a consolat în gând. Cei de la masa alăturată discutau despre corupţia din sănătate, cât costă o operaţie, o consultaţie, cât de diferit e sistemul de sănătate din alte ţări, ce proşti şi orbi suntem noi, românii, şi cât de bine ar fi dacă am pleca toţi din ţara asta de rahat. Fumau ţigări cu aromă de vanilie iar o femeie din grup râdea zgomotos dându-şi capul pe spate deşi aparent nu era nimic de râs. Ceilalţi o priveau cu îngăduinţă. „Nu, cu siguranţă nu e ţara minunilor, iar eu nu sunt Alice”, s-a gândit.
 
M-am întors. Voilà ginul tău tonic. Cum poţi să bei aşa ceva? a întrebat-o,      strâmbându-se.
Paharul îi invadase gândurile. Nu avea nicio culoare şi venise la pachet cu tânărul ce-i zâmbea.
 
Crezi ca ar putea exista un univers paralel în care tu bei bere si eu gin? a întrebat-o brusc.
A făcut ochii mari, ba chiar a tresărit puţin.
 
Habar n-am! Nu-mi place berea. Si nu cred în universuri paralele.
Păcat.. Aş vrea să existe un univers în care totul să fie extrem de simplu.
Nimic nu e niciodată simplu.
Ba da, totul e simplu, noi îl complicăm. Şi exagerăm şi ne lamentăm.
De ce spui asta? Şi de ce vorbeşti cu mine? Nici măcar nu ne cunoaştem.
Uite, şi asta e o exagerare. Adică, multă lume mă cunoaşte, sunt destul de popular, ştiu cum mă cheamă, unde stau, dacă prefer berea sau coniacul, dacă schiez, dacă merg  într-un club sau altul. Spun că mă cunosc când de fapt sunt atât de departe, nu mă cunosc deloc, nu ştiu ce-mi place să fac dimineaţa când mă trezesc, cum stau ore întregi cu ochii în tavan ascultând Pink Floyd, cum mă apucă tristeţea în cele mai bune zile, nu ştiu că nu suport dimineţile de duminică şi că îmi plac la nebunie pisicile. Nu ţi se pare important? Uite, de exemplu, tu mă cunoşti acum mai bine decât majoritatea oamenilor din anturajul meu. Crezi că se schimbă ceva dacă mă cheamă Ionel sau Costel?  Un nume e doar un nume.
Dar e important. Dacă nu am avea nume ne-am exprima ceva de genul: „ A apărut un tip- poţi fi oricine- şi mi-a spus ca nu suportă duminicile.”
Dimineţile doar. În rest e super ok. Şi da, pot fi oricine.
Nici mie nu-mi plac, a zis Sofia râzând din tot sufletul aşa cum nu o mai făcuse de luni bune. Şi nu poţi fi oricine. Fiecare e cineva, nu oricine.
Lumea veche pleca de la mese, venea alta nouă, doar ei stăteau acolo. Râdeau, fumau, beau gin si bere, erau trişti şi veseli cât pentru o viaţă.
 
Cum se poate, se întrebă ea, ca cineva să-ţi măture şi ultima cămăruţă din suflet în câteva minute… Cum e posibil să simtă ca tine, să zâmbească atât de trist… „Sunt persoane pe care le cunoşti de o viaţă – uite, eu şi Mădă – gândi ea, şi totuşi, Mădă nu e ca tipul ăsta pe care l-am întâlnit de câteva minute, căruia nu-i ştiu nici măcar numele, care stă acum în faţa mea şi îmi recită sufletul, îmi vorbeşte de dimineţile lui de parcă ar fi ale mele şi de muzica şi de tristeţile mele de demult”. Sofia era mai mult decât mirată, o dureau toate pe interior, celule care nu aveau un nume clar dar care erau ale ei şi nu ştia daca vrea sau nu să scape de durerea aceea dulceagă de sfârşit de existenţă.
 
La un moment dat i s-a făcut brusc frică, foarte frică, de ceva ce nu mai putea controla, de viaţa ei de demult care se pregătea pasiv să o atace, de toată atmosfera de acolo şi de ginul tonic pe care îl băuse. S-a ridicat, şi-a luat paltonul şi geanta şi a fugit pur şi simplu, l-a lăsat acolo, zâmbind.
 
Era deja afară, cu fularul într-o mână şi cu paltonul în cealaltă, cu răsuflarea tăiată şi extrem de speriată de ceva ce pare să i se fi întâmplat altcuiva. Era speriată de ideea că e speriată şi că nu mai există cale de întoarcere. A început să alerge, era frig, simţea cum vântul îi amorţeşte obrajii, ochii, buzele, tot corpul striga după căldură. S-a oprit după o vreme, i se părea că aleargă de 5 minute bune şi că i-a îngheţat laringele. A respirat puţin lângă un copac. Număra în gând 1,2,3…73,74. Nu erau prea mulţi oameni, poate din cauza gerului care se lăsase, poate pentru că era târziu. Nu ştia cât de târziu. Era gata să-şi scoată telefonul, dar asta presupunea o căutare disperată printr-o geantă de umăr ce seamănă mai mult cu o gaură neagră când i-a atras atenţia peste drum o firmă luminoasă cu nişte licurici. De unde au apărut?  Nu se poate, nu poate fi, e în cealaltă direcţie, cum să ajungă iar la ei? Si totuşi părea că e locul de unde ieşise alergând acum….acum cât timp?! Înjură în gând toate genţile, telefoanele şi ceasurile din lume si traversă. Apoi a fost simplu. A intrat doar ca să-şi dovedească faptul că e alt loc. La o masă erau…nu…nu se poate! A clipit de mai multe ori si s-a apropiat. Erau toţi acolo, îmbrăcaţi cu aceleaşi haine şi având aceeaşi dispoziţie. Era ca o scenă dintr-un film prost.
 
Am crezut că nu mai vii, a început Mădă să se agite, te-am sunat de vreo zece ori, unde dracu ţi-e telefonul? Voiam să comandam pizza pentru toţi, ne e foame, hai, bine că ai ajuns. Dragă, ajut-o cu paltonul.
Claudiu, sărbătoritul, s-a conformat si i-a luat paltonul. Ea nu-şi putea mişca braţele. S-a aşezat  şi l-a auzit pe Liviu:
 
E  45 şi tu trebuia să vii la 8.
Bine că eşti tu deştept, i-a răspuns fără chef. Liviu nu scăpa nicio ocazie de a o lua peste picior. De fapt îi plăcea să fie caustic cam cu toată lumea. Vezi, dragă, s-a adresat el Lucianei, chestia asta cred ca e tipic feminină, nu mai trebuie să te simţi prost, e normal să te aştept ca idiotul până îţi conturezi tu buzele şi pe urmă iei decizia extrem de grea cu ce ruj să te dai de parcă mă doare pe mine de rujul tău.
Poate totuşi, nu pe tine vreau să te doară de rujul meu, i-a întors-o Luciana.
Da pe cine? O auziţi cum vorbeşte? Cum să nu mă enervez?
Hai, gata, a intervenit Mădă, rujul nu e important.
Ia lăsaţi-mă cu asta, aţi văzut meciul de aseară? a întrebat Marcel.
Nu a mai aşteptat răspunsul. A început să turuie povestind faze, pase, goluri, înjurând arbitri si antrenori în timp ce toţi ceilalţi stăteau cuminţi, unii bosumflaţi, alţii enervaţi, Sofia privind în gol pe deasupra tuturor şi întrebându-se dacă a luat-o razna. E posibil să fi visat?  s-a întrebat cu disperare. Îi privi pe rând pe toţi. Prietenii ei. Care habar nu aveau de sufletul ei, de ce voia cu adevărat şi vorbeau până nu mai puteau de tot felul de lucruri care te menţineau comod la suprafaţă.
 
Sofia, ai grijă, vine pizza. Anşoa.
Cum să viseze pizza asta pe care o mânca acum? Se mai întâmplă, poate îi era foame. Şi de altfel nu mânca niciodată altă pizza, aşa că numai pe asta putea să o viseze.
 
În timpul mesei Liviu şi Luciana au început să se certe de-a binelea, Marcel îi dădea înainte cu fotbalul lui, Mădă era furioasă pe toţi inclusiv pe Claudiu, soţul ei, care era aproape absent, gândindu-se la cine ştie ce.
 
A auzit: „Bună seara, bine v-am găsit” şi a îngheţat. S-a întors încet, parcă dorind să amâne cât mai mult, iar momentul când l-a văzut a coincis cu momentul când a început să cânte „Besa me mucho”. I-a simţit mai mult pe ceilalţi cum se ridică de la masă, a dat din mână că ea nu pleacă, ei au ridicat din umeri iar Mădă a sărutat-o pe obraz şi i-a spus: „Să te distrezi, dragă, mai profita şi tu până mâine că vine Victor şi iar începe munca.” A dat din cap a aprobare, privindu-l mai departe pe cel care cânta. Exact ca în vis sau ce o fi fost. Iar când s-a întors spre masă şi l-a văzut a simţit că tot sângele i se scurge din corp. L-a privit palidă, el i-a zâmbit.
 
Ce bei? Fac cinste. Mâine o să ningă.
Gin tonic, a silabisit ea.
Ţi-e rău?
Nu chiar, crezi ca numele unei persoane contează?
A privit-o o clipă întrebător după care şi-a revenit rapid şi a spus:
 
Merg să iau de băut si pe urmă îţi spun. Avea un tic, îşi dădea mereu părul prea lung după urechi ceea ce făcea sa-i remarci ochii mult prea mari. Acelaşi tricou. Acelaşi zâmbet.
A plecat la bar iar ea şi-a luat lucrurile şi a ieşit. Afară ploua mărunt şi a remarcat că nu mai are umbrela, cine ştie pe unde se rătăcise şi ea se rătăcise, era prea mult, nici măcar nu voia să găsească o explicaţie, va merge acasă, îşi va face un ceai fierbinte de iasomie, se va strădui să nu se gândească la nimic din cele întâmplate doar la ce vede în jur, un copac, asfaltul, o băltoacă, doi sub o umbrelă, unele lucruri mai bine le laşi aşa. Dimineaţa când se va trezi Victor va fi acolo, va fi Victor al ei, soţul, prietenul cu mâini mari. Avea aproape dublu anii ei dar nu o deranja. O iubea mai mult decât orice pe lumea asta, nu voia copii şi era de părere că fursecurile sunt cele mai bune prăjituri.. Se uita la Luciana şi era convinsă că e nefericită aşa. Prinsă într-o relaţie din care ar trebui să aibă puterea să iasă. Şi acum, tipul ăsta care apare de nicăieri, de două ori, încăpăţânat ca un catâr şi face ca tot universul ei să tremure ca o gelatină, lumea ei sigură si confortabilă, nu, pe dracu, chiar nu. Nu voia telenovele în viaţa ei, flori de liliac, sentimente aiuritoare şi alte chestii complicate care te fac doar să-ţi pierzi vremea. Era un doctor renumit, salva vieţi, era ceva important, nu-şi făcea niciodată curăţenie totală în suflet pentru că avea convingerea că e inutil ba mai mult, nociv, şi acum găsea că e enervantă toată situaţia asta pe care nu o putea controla şi de care sigur nu avea chef. A mers o vreme cu gânduri pline, furioasă pe ea şi pe toţi cei care cântau „Besa me mucho” când brusc a auzit în spatele ei:
 
Sofia, aşteaptă-mă, mergem împreună.
Era Liviu. Mirosea a parfum de la o poştă, probabil că golise o jumătate de sticluţă.
 
Ţi-ai luat parfum nou? l-a întrebat deşi nu asta voia să-l întrebe.
Nu e nou, e acelaşi, mi-a adus Marcel din Canada o sticluţă de 100 de ml, tare m-am bucurat, ştii că aici nu găsesc decât sticluţe mici şi sunt aşa de scumpe! Mi-e foame tare, abia aştept să mâncăm. Uite-o şi pe Luciana. Nu m-am dus după ea, m-a enervat la telefon. O să mă despart de ea.
Liviu, de ce eşti răutăcios… Auzi…
Vă aştept de 10 minute, a izbucnit o Luciana furioasă, şi credeţi-mă că nu-i deloc plăcut pe ploaia sau lapoviţa asta sau ce-o fi. Iar tu, Liviu, eşti un nesimţit pentru că m-ai pus să vin singură.
Eu nu te-am pus, tu ai venit, a zis Liviu cu o voce de vedetă lăsându-ne în spate.
Hai terminaţi. Unde mergeţi? Aaaa…Adică, unde mergem? a întrebat Sofia care bănuia unde, văzând cu colţul ochiului un licurici dar nu voia să ducă gândul mai departe. Începea să se enerveze rău.
Auzi, unde mergem! Oare toate femeile o iau azi razna? O fi ceva aliniere nefastă a planetelor şi eu acum mi-am găsit sa fiu prin preajmă! Fir-ar să fie, şi-a dublat Liviu tonul vocii mergând înainte pe scări.
Hai, dragă, incredibil ce măgar poate fi, oare de ce nu am crezut-o pe Ramona Mi-a spus ea că e cu toane, eu nu şi nu că uite ce drăguţ e, ce gentelman, ce…bla bla. Ce proastă sunt, mai degrabă.
Nu eşti proastă, i-a zis Sofia fără convingere şi gândindu-se a cui glumă penibilă o mai fi şi asta. Se gândea că e, oricum toţi îndrăgostiţii sunt incredibil de proşti. Naivi mai degrabă, i-a şoptit o voce interioară pe care a scuturat-o.
Ceilalţi erau acolo, tot aşa cum îi găsise şi data trecută. Putea paria că o să apară chelneriţa aceea rapidă cu părul prins care dădea senzaţia de salt.
 
Vă las şi câţiva covrigei, i-a auzit imediat vocea. Doriţi să comandaţi acum?
Mai lasă-ne puţin, a zis Mădă. Vom comanda pizza. Da tu de ce nu îţi dai jos haina? se uită ea brusc în direcţia Sofiei. Ce-i cu tine? Eşti pe pas de plecare?
Cred că mi-e frig, a spus ea deloc convingătoare.
Nu-i nimic, se auzi vocea ironică a lui Liviu, mai târziu o să-ţi fie cald şi o să ai nevoie de cineva să te răcorească.
Eu zic să-ţi restrângi aria de cinism. S-ar putea să aibă efect de bumerang în partea asta si am multe de spus. Unii chiar şi-ar putea schimba radical părerea despre tine, i-a spus Sofia cu o voce mai tăioasă decât intenţiona iniţial. Liviu s-a făcut verde de furie, ştia cu exactitate la ce face aluzie, era secretul lor de demult, ea a promis că nici măcar nu-l va  aduce în discuţie.
I-a părut rău chiar în momentul în care a terminat fraza dar nu a mai avut ce face. Totul pornise de la faptul că era extrem de orgolios, nu ar fi putut suporta să depindă de cineva, să aibă emoţii, să i se strângă stomacul şi toţi ceilalţi să ştie, să-şi dea coate şi să-şi zâmbească pe ascuns, cald şi cu compasiune. Compasiune pentru el! Mai bine moare. N-ar mai fi putut trăi cu el însuşi. Să-şi piardă nopţile şi zilele gândindu-se la ea, să nu suporte alte prezenţe masculine în preajma ei, chiar urâte, să fie atât de vizibile toate slăbiciunile lui, călcate în picioare şi ea, femeia adorată, să zâmbească tuturor, să se îmbrace fashion, să fie superficială, superioară şi miorlăitoare, să nu-l mai lase să se vadă cu prietenii decât după un program prestabilit şi el să fie complet vrăjit şi prostit. Asta ar fi riscat el cu Mădă dacă ar fi cedat fluturilor din stomac şi într-un moment de slăbiciune extremă, plus vreo 6 beri, i-a mărturisit Sofiei. Trecuseră de atunci câţiva ani buni dar acum Sofia îi aducea aminte de acea discuţie. Şi dacă privea în interior, ceea ce nu făcea, Mădă putea să-i dea fiori şi acum ca şi în urmă cu 10 ani. Dar nu avea nici un rost. Prefera femei ca Luciana cu care făcea sex – doar de calitate, altfel nici nu discuta – şi atâta tot. Discuţiile despre suflet cu voci tremurate pline de iubire nu aveau nicio şansă. El era cel mai puternic, el stăpânea situaţia, ele erau cu mult inferioare iar dacă se îndrăgosteau de el, complet pierdute. Nu avea pic de compasiune. Celei dinaintea Lucianei i-a spus, de faţă cu ei toţi „Ce proastă eşti! Ia pleacă. Şi să nu te mai văd!” Toţi au tăbărât asupra lui: „Hai, măi Liviu, aşa se face? Fata asta poate are şi ea suflet, cum poţi să vorbeşti aşa?” Iar el: „E proastă… Dacă ar fi deşteaptă nu ar sta acum pe scaunul ăla şi ar plânge de zici că e sfârşitul lumii.” Sofia l-a luat atunci de braţ şi l-a scos afară. „Eşti tâmpit! Ce ţi-a venit să-i spui aşa ceva? Parcă eşti un adolescent idiot!” „Tâmpit, idiot, hotărăşte-te! s-a răstit el. Iar tu ce treabă ai? Ia lasă-mă în pace! Ai impresia că mă ai la mână cu ceva? Ce ţi-am spus atunci a trecut chiar atunci. Nu-mi pasă. Nici de ea, nici de tine, nici de proasta ce plânge înăuntru!” Atunci Sofia chiar s-a enervat. „Eşti şi porc pe lângă tâmpit şi idiot!” „Sunt ce vrei tu, dar lasă-mă în pace!” şi-a smucit el braţul şi a plecat. Apoi nu şi-au mai vorbit multă vreme. El venea, se aşeza departe de Sofia şi Mădă, undeva pe lângă Marcel, bea o bere sau mai multe şi pleca. Sau rămânea ultimul şi abia se mai putea ridica de la masă.
 
Şi în momentul acela în care Liviu a devenit iar arogantul atotştiutor care o scoate din sărite nu  s-a mai putut abţine. Era mult prea furioasă, probabil din cauza a ceea ce i se întâmplase.  Nu a mai reuşit să se oprească la timp. Liviu s-a ridicat şi a spus că pentru el e suficient, Mădă l-a rugat să termine cu prostiile, Claudiu i-a spus ca totuşi e ziua lui, Luciana îşi privea unghiile iar Marcel era vizibil interesat de cum se vede berea în pahar la lumina lumânării care se rătăcise pe masă. L-au mai convins să rămână până vine pizza dar atmosfera era oricum leşinată fără şanse de a-şi mai reveni.
 
A aşteptat momentul când vor pleca şi au zis că pleacă. Nu a auzit nimic, nici un acord de chitară aşa că s-a pregătit să se ridice şi ea când a auzit acel „Bună seara”, i s-au înmuiat genunchii şi s-a lăsat resemnată înapoi pe scaun.
 
A zis doar:
 
Eu rămân. Şi uitându-se la Liviu: îmi pare rău.
 Liviu a privit-o trădat, rănit, se mai potolise, dar Sofia ştia că nu e sfârşitul discuţiei. A ascultat calmă, era recordul ei de « Besa me mucho » pentru o seară, ştia, de fapt simţea că nu mai are cum să scape, orice ar face. Ar fi putut să alerge toată noaptea, să fugă de el, de ea, de vârtejuri dar uite că tot aici trebuia să vină, pe acest scaun, să asculte tânguirea şi să mai bea un gin tonic.
 
Aş bea un gin s-a întors ea spre masă fiind convinsă că îl va găsi acolo. Şi acolo era. L-a luat puţin prin surprindere dar nu s-a lăsat intimidat şi i-a răspuns dându-şi părul după urechi :
Normal, da, un gin, e o seară superbă, nu ?
Nu ştiu, afară plouă sau e ger, nu prea găsesc ceva de referinţă, n-aş putea să-ţi spun cu exactitate ce zi e, ce să mai vorbim de oră ! Şi eu ştiam şi secundele, atât e de grav !
Mă întorc, a zis el râzând din toată inima. Avea un râs aiuritor ce semăna cu o criză de astm.
Sofia l-a urmărit cu privirea până la bar şi nu a mai fugit. Nu poţi fugi la nesfârşit, s-a gândit ea. A stat şi a avut unul din cele mai clare momente din viaţa ei în toată neclaritatea lui. A râs, a vorbit, aşa cum nu mai vorbise cu nimeni din copilărie, şi-a deschis toţi receptorii, şi-a amintit. De ea, cea pe care o uitase, de spaimele ei, de cutia cu întuneric pe care o îngropase demult în acel parc în care mirosea teribil a flori de liliac într-o dimineaţă ploioasă, de duminicile pe care şi le petrecea cândva plimbându-se ore întregi, de faptul că îi place ginul tonic, de toate nimicurile pe care un străin sau ea însăşi le scoate la iveală încet, tiptil, pe nebănuite. Şi care erau ale ei, făceau parte din ea, era o prostie să scape de ele, să le îngroape pe la 5 dimineaţa acolo unde nu le-ar găsi nimeni, nici măcar ea.
 
Spre dimineaţă a apărut Liviu.
 
Sofia, te simţi bine ? Te-am sunat, ţi-e telefonul închis, mi-a fost teamă să nu ţi se întâmple ceva, te-am lăsat aici singură. Am impresia că am reacţionat prea dur dar tu te purtai atât de ciudat ! Ce faci ?! a făcut el dintr-o dată ochii mari.
Beau un gin. M-am hotărât că nu-mi place vinul.
Ha ! Vechile obiceiuri. Şi în liceu beai gin, ţii minte ? Uite, trebuie să vorbim neapărat.
Un moment doar, îţi prezint pe… s-a întors spre el dar acolo nu era nimeni, nici măcar paharul gol de bere. Nu înţeleg… Era aici. Cam grosolan din partea lui să plece fără să salute.
Sofia, hai să plecăm, l-a auzit pe Liviu. Vom vorbi altă dată. Poate acum ai băut totuşi prea mult. Ai băut singură ? Trebuia să spui că ai nevoie de un partener de pahar !
Dar… Liviu…nu fi nesimţit ! a protestat încercând să-şi elibereze braţul. El e, el e….ăă, nu ştiu cum îl cheamă. Unde o fi dispărut ?!
Hai, Sofia, te rog, te duc acasă, se uită lumea la noi.
Liviu, lasă-mă, era aici un tip drăguţ, nu l-ai văzut când ai intrat ? dar el o trăgea de braţ spre ieşire iar ei îi era prea greu să se împotrivească.
Nu înţelegea. Din nou. S-a mai uitat încă o dată la locul rămas gol, a încercat să mai spună ceva dar erau deja la uşă. Habar nu avea cât băuse dar nu se simţea prea sigură pe picioare. Înjura încetişor cizmele cu toc de care în mod normal era extrem de mândră. Liviu o sprijinea şi nu prea era încântat de bolboroselile ei. Afară ploua mărunt, obositor, repetitiv, Liviu a deschis o umbrelă, Sofia s-a oprit din înjurat şi toate au început să tremure brusc sub cortina de lacrimi din ochii ei, chiar şi stâlpii aveau contururi rotunjite. A simţit două boabe mari cum îşi găsesc drum pe obraji şi a început să râdă, tare de tot, era ea, Sofia, nu doctorul excelent care salva vieţi, nu soţia lui Victor, nu prietena lui Mădă şi a lui Liviu, era doar ea şi se întâlnise pentru prima dată în viaţa ei cu o iubire încăpăţânată căreia îi punea sub semnul întrebării destinatarul dar nu şi existenţa. Niciodată nu îi va mai pune la îndoială existenţa. Dacă există băiatul ăsta sau oricare altul care să o dea complet peste cap îi va permite, clar, viaţa pare prea scurtă pentru tot felul de fiţe de-ale creierului mult prea orgolios. Şi până să te dezmeticeşti te transformi într-un fel de om de tinichea. S-a oprit clătinându-se.
 
Liviu, ce facem noi nu-i ok.
Ce facem ? Nu ştiu despre ce vorbeşti. Te duc acasă.
Tu ştii prea bine despre ce vorbesc. Reacţionăm la fel şi avem impresia că suntem învingători dar nici vorbă…suntem învinşi…de noi înşine…măcar dacă ne-ar înfrânge alţii…dar noi…. De ce nu ne iubim îndeajuns ? N-ar trebui să ne facem asta. Vreau să-mi dea cineva masca jos. Mă strânge.
Eu mă iubesc…Sunt singurul. Ce tot baţi câmpii ? Ce mască?
Masca ta nu te strânge niciodată? De fapt cred că nici nu ştii că o ai, o porţi de atâta vreme, ultima data când te-am văzut fără ea era acum zece ani. Ţi-ai omorât demonii… şi când faci asta începe să te intereseze ce a facut vecinul, cu cât s-a scumpit benzina, cât costă roşiile în piaţă, cum ar fi să-ţi pui unghii false, să te faci roşcată sau să salvezi oameni, cât mai mulţi oameni, pe toţi.
Eu nu vreau să mă fac roşcat.
Înţelegi tu prea bine ce vreau să spun.
Nu a mai spus niciunul nimic, mergeau doar în tăcere, braţ la braţ cu ploaia ce devenise lapoviţă şi aproape ninsoare.
 
Liviu, a spus deodată, eu m-am hotărât să nu mor.
Liviu i-a zâmbit, un fulg imens i s-a oprit o clipă pe nas şi cineva care se plimba la acea oră din dimineaţă, total nepotrivită  pentru plimbări, ar fi putut jura că erau cei mai buni prieteni din lume.
 
Detalii
Scris de Crina Voinaghi
Publicat: pe ecreator.ro

Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact