|
Trebuie spus de la început că “Solenoid” este un roman electrizant dacă ne gândim la titlu (mulţi au fost cei care au căutat cuvântul în dicţionar), intimidant (are totuşi mai mult de 800 de pagini) şi pretenţios (îndeamnă la reflecţie). Nu cred că îşi propune să răspundă la vreo întrebare ci mai degrabă să le formuleze pe cele potrivite prin care cel care scrie cartea şi cel care o citeşte să poată evada perpendicular pe foaie, regăsind asemenea lui Tezeu firul salvator al Ariadnei, o posibilă cale de a ieşi din „labirintul de plexiglas” în care, asemenea şoarecelui de laborator, omul aleargă fără încetare căutând mereu bucăţica de brânză sau pur şi simplu încercând să se menţină ocupat.
Romanul deschide un univers cu turpitudini şi tribulaţii sentimentale, cu povestiri spuse parcă la gura focului, cu idei întoarse pe toate feţele la apariţia cărora ridici ochii din carte şi rămâi pe gânduri, cu scenarii rocamboleşti şi perindarea unui bestiar fantastic. E despre evadare şi găsirea adevărului, despre căutarea esenţei, despre viaţa care trece oricâte inimi ai avea de rezervă, despre ziua de ieri care se transformă rapid în ziua de azi şi care mereu o aşteaptă pe cea de mâine, fără a avea prea mult de ales, despre diletantul care ar salva fără şovăire copilul dintr-un incendiu şi nu opera de artă, despre lumea din oglindă în care te poţi cufunda atunci când vrei să evadezi, lumea visului şi a tărâmului magic, dar în care ar fi mai reconfortant să nu pătrunzi singur. Adevăruri subiective reiterate, obsesii, frumosul şi urâtul învârtindu-se înlănţuiţi într-un dans mortal, jurnalul unui om care scrie pentru a-i ajuta pe ceilalţi să se regăsească încercând el însuţi să-ţi înţeleagă “anomaliile, mintea şi viaţa.”
La un moment dat, în momentul lecturii, pe la pagina 250 îţi dai seama că nu tu ai ales cartea, ea te-a ales pe tine dându-ţi doar impresia unei alegeri, a unui prim pas, a unei iniţiative, te-a prins în dansul personajelor care se metamorfozează, se urâţesc sau se înfrumuseţează pe măsură ce le descoperi. O lume care dă impresia unei lumi reale, are toate coordonatele, tot ce ştim e acolo, are o aparenţă liniştitoare de normalitate şi brusc apare un detaliu care o face de nerecunoscut muritorului de rând, dar cu atât mai fascinantă. Casa, şcoala, întreg Bucureştiul, lumea întreagă a personajului devine palpabilă şi mai puţin capricioasă, cu limite clar delimitate doar o dată cu naşterea copilului, cu plânsul lui care dă o anume siguranţă şi împlinire.
În centrul cărţii e omul, fiinţa „între sex şi creier”, cel mai frumos şi cel mai urât exemplar care trăieşte pe pământ, cu luminile şi cu abisurile lui, înspăimântat de propria lui singurătate şi apărând cu multiple faţete, când de zeu, când de moluscă. Defilarea unei vieţi atât de fragile este marcată prin dinţi de lapte, codiţe prinse cu elastic, fotografii îngălbenite de timp, singurele justificări ale călătoriei pe pământ.
Într-un Bucureşti lipsit de culori din perioada comunistă, locuind într-o casă balzaciană plină de mistere, cu o soră geamănă fantastică văzută în oglindă, amintind de cea din „Coraline”, personajul principal, un profesor de limba română de la o şcoală de periferie, trăieşte într-o lume colorată, cu contururi schimbătoare şi mirosuri stranii, populată de personaje heteroclite, impresionat fiind de mic mai mult de culori decât de oameni, decupat de lume. „Un om singur aşteptând în spatele unui geam” care se rătăceşte în propria casă, suferindă ca şi şcoala de altfel de alteritate, metamorfozându-se amândouă după bunul lor plac, cu toane de amante capricioase doar pentru a-i face lui în ciudă. Uneori ai impresia că totul se petrece într-unul din universurile paralele ale lui Hugh Everett, că fiecare secvenţă prinde viaţă în alt timp şi spaţiu, având toate dimensiunile ştiute dar diferenţiindu-se tranşant prin detalii schimbătoare care năucesc şi dezechilibrează. Mircea Cărtărescu pare pasionat de teoria universurilor paralele, în cărţile lui ai impresia că orice ar putea să apară s-a întâmplat deja, că viitorul unui univers este trecutul celuilalt. Interferenţa acestor universuri face posibilă întâlnirea personajului cu personajul – copil, văzut cu ocazia urmăririi Ştefanei, soţia lui. Solenoizii, aşezaţi strategic în tot Bucureştiul, dintre care unul chiar sub casa-vapor a profesorului de limba română, par nişte porţi care deschid calea de acces spre unul dintre universurile paralele.
Pe de altă parte, acest univers a cărui existenţă reală este tot timpul pusă sub semnul întrebării este populat de oameni mediocri plini de prejudecăţi şi care modelează personalităţi, profesori îngropaţi în tonele de teste pe care le corectează şi nemaivăzând dincolo de ele, cu femei saturniene sau isterice, un clasor de dinţi de lapte, spaime şi idei, un univers oniric bântuit de teama de a nu putea dezlega ghicitoarea vieţii, univers ce duce cu gândul la dansul piticului din Twin Peaks. Uneori un puzzle absurd cu spaţii goale şi margini ininteligibile, cu „păduchi, frică, matricole, vise”.
Siajul comunismului se regăseşte mai peste tot în roman, fie direct, fie voalat, în stare latentă sau activ, prin bomboanele pe care personajul copil le admira în vitrine, „amalgamuri geologice”, „paradisuri de neatins”, prin corul şcolii, 30 de cadavre interpretând cântece patriotice la începutul cărora cad „într-o comă adâncă”, devenind personaje mecanice, fără bucurie sau însufleţire, prin concursul „Cel mai bun ateist” dezvoltat în cadrul cercului de ateism ştiinţific, prin anchetele incriminatorii vizând unii colegi profesori, prin norma de sticle şi borcane devenită obligatorie şi mult mai importantă decât lecţiile de română sau matematică, toate acestea generând aporii pe care autorul le tratează cu cinism şi umor.
O scriere care nu e poate chiar în ton cu ce ar consuma iubitorul actual de literatură de aceea cei care îl elogiază au fost suspectaţi de un oarecare snobism intelectual. Eu cred că autorul are dreptate, aşa cum spunea într-un interviu, e o carte care se poate citi în 5 ani, în paralel cu multe alte cărţi, nu are un fir epic foarte bine conturat, te poţi opri unde vrei, la oricare pagină, să reflectezi o zi două sau un an întreg, e un tur de forţă care uneori se aseamănă unui delir al minţii, o călătorie care te căleşte asemenea fierului trecut prin foc, ajungi la capătul paginilor extenuat, cu multe imagini care tresar, plâng, dansează ori polemizează.
Nu e o lectură uşoară dar la pagina 837, odată cu cuvântul „sfârşit” încerci o părere de rău, o anume melancolie, ca atunci când te desparţi de un prieten drag care îţi spune că nu va mai reveni curând. O anume obişnuinţă cu şirul gândurilor, cu cuvintele delirante care se aştern unul după altul pe pagină te face să-ţi lipsească, să-ţi fie dor de ea în următoarele zile, ca şi cum te-ai trezi brusc fără companion, singur din nou cu gândurile tale, într-o lume îmbogăţită printr-un autor care ţi-a transmis că oricând şi-ar arde toate cele 857 de pagini dacă asta ar salva o fiinţă, oricare ar fi ea. Poate chiar o salvează fără să dea foc manuscrisului, chiar din contră, prin el. Poate după ce citeşti cartea nu mai vrei să fii şoricelul din labirintul de plexiglas care aleargă fără încetare după bucăţica de brânză, crezând că universul e doar cel pe care îl vezi în faţa ochilor. Poate ai curajul, după parcurgerea acestor pagini, să îţi ridici privirile şi să evadezi perpendicular pe o foaie de hârtie.
Autor: Crina Voinaghi
|
