logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „Discursul corporalitǎții ȋn romanul feminin contemporan” de Maria-Magdalena Diaconu PDF Imprimare Email 608 Afişări
Scris de Horia Picu   
Sâmbătă, 27 Februarie 2016 21:12
Irina Petraş, redactorul  şef al editurii „Casa Cǎrții de Ştiințǎ”, scrie despre cartea Mariei-Magdalena Diaconu cǎ
„identifică reperele istorice ale chestiunii şi traversează rapid bibliografia condiţiei feminine; evocă inegalitatea şi lipsa de drepturi, dar şi prejudecata durabilă a farmecului fragilităţii  ca semnalment pur feminin, alături de cea, la fel de îngustă, a divizării teritoriului scriptural în masculin (adică cerebral)/feminin (adică visceral).”
 
Adicǎ (la cele douǎ „adicǎ” de mai sus adaug şi eu unul)  un rezumat scurt şi la obiect. Într-adevǎr, ȋn aceastǎ carte putem lua act de evoluția statutului femeii ȋn societate, de erotismul ei (fie ca personaj literar, fie ca om), de aspirațiile sau de fața nevǎzutǎ pe care o poate avea.
 
Ignor titlul destul de restrictiv al lucrǎrii, care nu prea se potriveşte cu conținutul, din moment ce  autoarea trece ȋn revistǎ femininul şi din legendele antice sau medievale, ba chiar din viața realǎ a acelor apuse epoci istorice. Ar fi fost poate mai bine dacǎ din numele cǎrții  ar fi lipsit ultimul cuvȃnt (“contemporan”). Acceptȃnd, totuşi, realitatea, cartea aceasta meritǎ cȃteva observații.
 
Cȃnd se ocupǎ de subcapitolul „Valorizǎri ale trupului ȋn istorie”, autoarea trece ȋn revistǎ demonii feminini ai ȋnceputurilor civilizației (zeița Lamasthu ȋn Mesopotamia), Lilith (ȋn textele iudaice), Lamia (la grecii antici), vine cu informații interesante şi poate prea puțin cunoscute. Dar, cȃnd ȋn prim-plan este „Epopeea lui Ghilgameş”, trimiterea la erotismul acestei excepționale lucrǎri a Antichitǎții e prea puțin observabilǎ. Putem sǎ citim doar cǎ
„Enkidu, uriaşul din legendǎ, este sedus de o curtezanǎ trimisǎ de Ghilgameş[...].”
 
Mǎ aşteptam la ceva mai detaliat aici. Textul care s-a pǎstrat are şi acest sublim fragment, absolut necesar de citat pentru a ȋnțelege cǎ „discursul corporalitǎții’ are o vechime egalǎ cu cea a umanitǎții:
„Iată-l, fiică a plăcerii, dezvăluie-ţi sânii, despoaie-te, farmecele să-ţi stăpânească. Nu te sfii, soarbe-i răsuflarea; îndată ce te va vedea, se va apropia de tine;leapădă-ţi  veşmintele, ca trupu-i să te-acopere, şi arată-i fiarei cu chip de om ce-nseamnă femeia. Turma lui de dobitoace, cu care a crescut în pustiu, de el se va înstrăina.Căci pe tine te va învălui în mângâieri dorinţa lui.”
 
Enkidu, personaj fabulos şi invincibil, poate fi redus la un animal-om dacǎ ȋn preajma lui se gǎseşte „eternul feminin”, fǎcȃnd „dezvǎluiri”... 
 
În Renaştere,
„pe parcursul Evului mediu, pȃnǎ ȋn secolul al XV-lea, trupul are un statut privilegiat ȋn cadrul sǎrbǎtorii populare[...]. În sǎrbǎtorile Carnavalului, trupurile se amestecǎ, perceptele, normele religioase şi sociale sunt luate ȋn rȃs.”
 
Mai pe şleau, desfrȃul n-a ştiut niciodatǎ ce ȋnseamnǎ epocile istorice...Dar citesc mai departe ceva care-i cam greu de ȋnțeles...
„Trupul nu se distinge ȋncǎ de om, cum se va ȋntȃmpla mai tȃrziu, ȋn modernitate; corpul grotesc al sǎrbǎtorilor carnavalereşti se opune corpului modern.”
 
Cum trebuie sǎ ȋnțelegem cǎ „trupul nu se distinge ȋncǎ de om”? Acum se distinge? Dacǎ iau la „bani mǎrunți” mai departe citatul, aşa reiese! Cǎ mai tȃrziu trupul se distinge de om. Dar omul şi trupul nu-s unul şi acelaşi lucru? Sigur cǎ putem vorbi de trup, dar de cel lipsit de viațǎ, neinteresant deci pentru „Discursul corporalitǎții” de care se ocupǎ Maria-Magdalena Diaconu. Cȃtǎ vreme trupul e viu, e om. Concluzia: om şi trup nu se pot separa! Sau, cȃnd apare separarea, trecem ȋn altǎ etapǎ...
 
Mai scrie autoarea urmǎtoarele:
„Dacǎ ȋn perioada Carnavalului protuberanțele, proeminențele, extremitǎțile şi orificiile erau expuse, tocmai aceste organe devin organele ruşinii ȋn cultura burghezǎ.”
Doar cǎ dicționarul de sinonime spune cǎ protuberanțǎ şi proeminențǎ sunt sinonime!!! În ceea ce priveşte – aleg dintre toate – cuvȃntul „orificiile” din lista propusǎ de autoare puțin mai ȋnainte, țin sǎ precizez cǎ tabloul „Originea lumii” al lui Gustave Courbet, care-i de un „naturalism violent” (Wikipedia), a stârnit un mare scandal, fiindu-i refuzată expunerea la Salonul de pictură din cadrul Expoziției Universale din 1855. Cultura burghezǎ a apǎrut ȋnainte de acest an, a continuat şi continuǎ şi ȋn zilele noastre. Ruşinea nu face parte din cultura burghezǎ.
 
În subcapitolul „Modernitate”, autoarea descoperǎ (?) altǎ situație decȃt ȋn Evul Mediu.
„Dacǎ ȋn Evul Mediu individul se percepea [...] ca membru al unei colectivitǎți, ȋn modernitate el va invǎța cǎ trupul sǎu face diferența dintre sine şi ceilalți.”
 
Sǎ ȋnțelegem cǎ ȋn Evul Mediu un cavaler, neȋnțelegȃnd cǎ ȋntre el şi ceilalți era o diferențǎ     (ceva de genul: el e el, alții sunt alții) ȋncasa o sǎgeatǎ ȋn umǎr şi pe toți din colectivitatea lui ȋi durea ȋn acel loc? Sau era convins cǎ durerea lui e durerea tuturor? Tot ȋn aceastǎ parte a lucrǎrii am gǎsit cǎ
„Lupta ȋmpotriva corpului are la bazǎ, de fapt, teama de moarte, deoarece corpul e locul morții ȋn om.”
 
Remarc o particularizare evidentǎ despre lume şi viațǎ, etern şi neviu din partea autoarei...Ce altceva s-ar putea spune?...Poate doar cǎ nu pot fi de acord cu ce scrie,  nici cu afirmația cǎ
„O datǎ cu filosofia mecanicistǎ care se naşte ȋn secolul al XVII-lea, Europa Occidentalǎ ȋşi pierde baza religioasǎ pe care se fundamentau valorile sale şi viziunea asupra lumii”
 
Nu prea sunt convins cǎ baza religioasǎ a existenței omeneşti a avut sincope...Trecȃnd la perioada modernǎ, autoarea ne anunțǎ:
„Concepția modernǎ asupra corporalitǎții ține [aici trebuia o virgulǎ!] aşadar [iar lipseşte virgula] de..., regresul progresiv al tradițiilor populare şi locale...”
 
„Regresul progresiv”...O nesemnificativǎ precizare: progresiv=ascendent; progresiv şi regresiv sunt antonime!!! Sau trebuie privitǎ neinspirata expresie ca oximoron?
 
De asemenea, autoarea spune cǎ
„Modernitatea propune un subiect disociat de restul comunitǎții, aduce ȋn prim-plan individul şi ȋn acelaşi timp, [nu cred cǎ trebuia virgulǎ!] instituie ruptura ȋntre subiect şi sine ȋnsuşi: omul are un corp mai mult decȃt este unul.”
 
Sic! Întortocheat e drumul exprimǎrii cȃteodatǎ...Din aceeaşi interesantǎ lucrare mai aflǎm cǎ 
„Spațiul public se conformeazǎ schimbǎrilor de mentalitate referitoare la importanța trupului şi apar şi locuri ȋn care e acceptatǎ dezordinea gesturilor, neȋnfrȃnarea lor, cum sunt clubul şi discoteca.”
 
O fi...doar cǎ atȃt clubul, cȃt şi discoteca nu sunt spații publice! Ele intrǎ la categoria spații private...
 
În subcapitolul „Evoluția rolului social al femeii”, cȃnd se aminteşte de relațiile dintre bǎrbați şi femei ȋn Antichitate, o referire la Sparta mi-a atras atenția şi cred cǎ meritǎ de citat un fragment:
„Legǎtura soției cu soțul nu era una exclusivǎ, şi alți bǎrbați puteau procrea cu o femeie cǎsǎtoritǎ.”
 
Emanciparea femeii continuǎ ȋn secole pe toate planurile, inclusiv  pe cel sexual. Din cartea Mariei-Magdalena Diaconu aflǎm cǎ dupǎ terminarea primului rǎzboi mondial va apǎrea termenul 
„La Garçonne-termen ce desemneazǎ ȋn limbajul uzual o femeie emancipatǎ, care duce o viațǎ independentǎ.”
 
O informație interesantǎ, pe care am consemnat-o cu plǎcere. În ȋncheierea subcapitolului, la secțiunea „Contemporaneitate”, am citit ceva ce mi-a dat – recunosc – bǎtǎi de cap pentru ȋnțelegerea textului:
„În contemporaneitate, trupul a ajuns sǎ fie considerat obiectul prin care individul se exprimǎ şi se salveazǎ, a ȋnlocuit ȋn ȋntregime sufletul.”
 
O frazǎ destul de alambicatǎ. Dacǎ o iau „pe secțiuni” de idei, ȋnțeleg cǎ ȋn zilele noastre trupul a ȋnlocuit ȋn ȋntregime sufletul. Adicǎ oamenii sunt interesați doar de trup. Oare? Se uitǎ doamna Diaconu la marile momente religioase – indiferent de religie -  pe care le prezintǎ emisiunile de ştiri din ȋntreaga lume? Mergȃnd mai departe cu comentariul frazei de mai sus, precizez cǎ sunt de acord cǎ trupul e acum obiectul prin care individul se exprimǎ. Din multitudinea de posibilitǎți, aleg doar una: baletul contemporan. Totuşi, nu ȋnțeleg cum se salveazǎ individul folosindu-şi trupul. Poate o fi vrut sǎ zicǎ „doar trupul”? Dacǎ autoarea se gȃndeşte la „salvare” vǎzutǎ din punct de vedere religios, trebuia sǎ precizeze cǎ trupul şi mintea duc la salvarea pomenitǎ ȋn ȋntortocheatul fragment...Tot aici gǎsesc un sfȃrşit de frazǎ:
„...ȋn jurul sǎu [adicǎ al corpului] se țese marele mit al Plǎcerii.”
 
Care, ȋn mod firesc, lasǎ loc unei ȋntrebǎri: cine se ȋndoieşte cǎ „mitul Plǎcerii” a fost prezent ȋntotdeauna ȋn istoria umanitǎții ȋn cele cȃteva mii de ani de existențǎ şi cǎ nu-i apanajul perioadei contemporane?
 
Sunt apoi cȃteva capitole dedicate unor scriitoare. Şi aici ceva mi-a atras atenția. 
„Devenirea corporalǎ şi rolul pe care trupul ȋl are ȋn existența umanǎ reprezintǎ una dintre cele mai importante teme ale Virginei Woolf.”
 
Exprimare mult prea pretențioasǎ. Poate cǎ mai bine era un sinonim pentru „devenirea”, cum ar fi „transformarea” sau „evoluția”. 
 
Un cuvȃnt care e repetat mult prea des ȋn aceastǎ carte: alteritate. Un exemplu dintre cele prea multe:
„Corpul e, ȋn orice caz, alteritatea ȋn ceea ce o priveşte pe Esther...”
 
Cȃnd se referǎ la: Syvia Plath –„Clopotul de sticlǎ”, M.M.Diaconu ne trimite la fața nevǎzutǎ (şi de multe ori e mai bine aşa...) a scriitoarei (sǎ fiu mai riguros şi sǎ scriu a naratoarei?)
„În relațiile mai mult sau mai puțin amoroase pe care le are, tȃnǎra cultivǎ diferite forme de ritualuri bizare; ȋi plac dȃrele pe care Marco, lovit, i le traseazǎ pe obraz cu propriul lui sȃnge[...]”
 
Fragmentul e mai lung, dar consider cǎ-i suficient atȃt...Esther are un comportament ciudat, chiar anormal aş zice. Maria –Magdalena Diaconu ȋncheie obsevațiile despre romanul „Clopotul de sticlǎ” ȋntr-un fel care lasǎ loc speranței, dar şi unei ȋntrebǎri care nu poate primi un rǎspuns tranşant:
„Esther crede cǎ ar fi putut deveni o fatǎ normalǎ dacǎ doctorul Gordon ar fi ştiut sǎ ȋi spunǎ „de ce nu puteam sǎ dorm şi de ce nu puteam sǎ citesc [...] şi de ce tot ce fǎceau oamenii pǎrea aşa o tȃmpenie, pentru cǎ toți mureau ȋn cele din urmǎ”.”
 
Alt capitol unde nu pot fi de acord ȋn bunǎ mǎsurǎ cu autoarea e „Corpul feminin – capital şi fetiş”, din care citez: 
„Contemporaneitatea nu se mai raporteazǎ la Dumnezeu ca fiind cel care ordoneazǎ viețile ȋndivizilor şi ȋn care trebuie sǎ-şi punǎ ȋncrederea; corpul este cel pe care se bizuie, lui i se ȋnchinǎ varii ritualuri şi totodatǎ el e şi instanța care pedepseşte, dacǎ e ignorat sau nu e tratat cum se cuvine.”
 
Mie mi se pare cǎ nu-i chiar aşa...Puțin mai ȋnainte am fǎcut o „invitație” autoarei la urmǎrirea unor transmisiuni  religioase fǎcute de canalele de ştiri.
 
Acelaşi capitol pe care l-am incriminat mai ȋnainte are un subcapitol („Trupul care consumǎ-parfumurile”) admirabil scris de doamna Diaconu. Încȃntǎtoare construcția frazelor şi ideile din aceastǎ parte a lucrǎrii:
„Cultura parfumului ține de dorința de ştergere a cǎrnii; prin caracterul lui volatil, parfumul este un element care trimite mai degrabǎ la o lume a fantasmelor, ȋntreține iluzia posibilitǎții de a controla degradarea  trupului[...]. Mirosul este simțul cel mai efemer, despre care se ştiu cele mai puține lucruri, astfel ȋncȃt este firesc ca parfumul sǎ fie investit cu proprietatea de a apropia de un anumit soi de imaterialiate.”
 
Admir, aşa cum am zis, din punct de vedere literar fragmentul de mai sus, dar asta nu ȋnseamnǎ cǎ sunt de acord cu tot ce scrie acolo! Mirosul nu-i simțul cel mai efemer. Nasul miroase ceva chiar atunci cȃnd frumoasele parfumuri lipsesc. Mirosuri, plǎcute sau neplǎcute, sunt la tot pasul... Mergȃnd mai departe, de cȃți oameni a auzit autoarea cǎ au rǎmas fǎrǎ simțul mirosului? Se ştie cǎ alte simțuri pot fi mai lesne pierdute: vǎzul, auzul...
 
Maria – Magdalena Diaconu a fǎcut un efort uriaş pentru a selectarea cȃtorva scriitoare sau personaje feminine din romane cu autori femei. A fost greu, e evident. Oricum, subiectul nu poate fi terminat. Eternul feminin existǎ, ȋn realitate şi ȋn literaturǎ. Pȃnǎ la urmǎ aceastǎ lucrare – care nu poate avea un sfȃrşit – e o altǎ invitație la „Cherchez la femme” , aşa cum zicea cel cǎruia-i aparține expresia, Alexandre Dumas – tatǎl, ȋn nuvela „Mohicanii din Paris”. 
 
 
 

Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact