Cartea are subtitlul „Cȃteva metode sigure şi 250 de cǎrți proaste”. Am citit cu plǎcere lucrarea distinsului critic literar. Cu plǎcere, şi cu atenție...Una, maxim douǎ pagini de comentarii acide fǎcute de Alex Ştefǎnescu la fiecare carte intratǎ ȋn vizorul de interes profesional al domniei sale. Felul cum ȋncheie criticul observațiile fațǎ de cele 250 de cǎrți proaste, ȋl face  pe cititorul uşor de pierdut printre miile de lucrǎri mai mult sau mai puțin literare sǎ zȃmbeascǎ la ideile uneori nǎstruşnice pe care le gǎsesc prea mulții noştri scriitori, sau sǎ se consterneze constatȃnd cǎ existǎ unii care ȋncearcǎ sǎ facǎ literaturǎ, ȋnainte de a ȋnvǎța sǎ scrie corect romȃneşte!

Comentariul poeziei lui Eminescu “Afarӑ-i toamnӑ…” aparţinând criticului literar Mariana Neţ, din care citez:

„Scriitura postuleazӑ o hologramӑ spiritualӑ interogativӑ, care sub visul unitӑţii pluraliste şi al refuzului exclusivismului întreţine şi gӑzduieşte o negativitate infinitӑ ce-i asigurӑ un prezent pur şi o salveazӑ de riscul dogmatizӑrii.”

ne aratǎ un Alex Ştefǎnescu pus pe glume :

 „Metoda ar putea fi numitӑ „culegerea florilor cu excavatorul”.”   

Fațǎ de altǎ aşa-zisǎ operǎ literarǎ, plinǎ de vulgaritǎți, criticul spune:

 „Este greu de stabilit dacӑ autorii în cauzӑ vor sӑ-i şocheze pe cititori, pentru a se face remarcaţi, sau dacӑ  nu cumva simt nevoia, de fapt, sӑ se defuleze dupӑ ce, multӑ vreme, au suportat cu greu interdicţia de a folosi în public cuvinte licenţioase” .

Precizarea „în public” fӑcutӑ de critic este de prisos. Nu i se poate interzice cuiva sӑ foloseascӑ exprimӑri vulgare în casa sa sau în cercul lui de cunoscuţi – care, n-am nicio îndoialӑ, sunt de aceeaşi teapӑ – sau, mult mai evident,  în ascunzişul minţii.

Autorul dǎ sfaturi tinerilor care sunt ȋn cǎutarea identitǎții:

„A fi original, iatӑ o inevitabilӑ obsesie pentru orice tânӑr care vrea sӑ devinӑ poet. În  loc sӑ te  razi în cap [...] şi sӑ-ţi laşi doar un moţ pe creştet, în loc sӑ-ţi sfâşii nervos blugii în dreptul genunchilor, mai bine te speli, te îmbraci cuviincios şi ieşi senin în lume. În mod sigur nu vei semӑna cu nimeni.”

Comentariul poeziei poetului Iordan Aioanei:

„Fӑptura ta sexy mӑ-mbunӑ, / De orinde-aş fi mӑ adunӑ, /  Poate cu ochii tӑi sӑ mǎminţi- / Dar pe buze-s sӑruturi fierbinţi.”                                    

pe care-l citesc este  cӑ poetul ar fi o fiarӑ pe care numai o fӑpturӑ sexy îl poate tempera, e pe deplin justificat. Sau, mai poate fi doar rima, bat-o vina (îmbunӑ – adunӑ). Mi-aduc aminte de un dialog vӑzut la televizor în care Mircea Diaconu îi tot repeta lui Toma Caragiu cӑ n-a gӑsit altӑ rimӑ. Posibil ca poetul Aioanei sӑ fi întâmpinat acelaşi neajuns...

O atenționare pentru toți cei care ȋşi imagineazǎ cǎ sunt scriitori:

„Mulţi oameni flecӑresc[...], dar puţini îşi închipuie cӑ flecӑreala lor meritӑ eternizatӑ pentru tipӑrire. Ionel Brandabur face parte dintre aceşti câţiva opimişti. El îşi supraevalueazӑ producţia – sӑ-i spunem intelectualӑ [...].”

Brandabur recunoaşte cӑ flecӑreşte:

„Eu însumi, redactându-mi reflecţiile, nu fac altceva decât sӑ stau la taifas cu mine însumi şi cu lumea.”

Alex Ştefӑnescu încheie comentariul sӑu cinic, umoristic şi exact de la sfârşitul fiecӑrei analize critice pe care o face şi, ȋn cazul optimistului Brandabur, spune:

„Era bine dacӑ Ionel Brandabur stӑtea la taifas doar cu el însuşi şi lӑsa lumea-n pace...”

Oscilez ȋn a-l compǎtimi şi a-l admira pe Alex Ştefǎnescu  pentru perseverența de care a trebuit sǎ dea dovadǎ citind, din scoarțǎ ȋn scoarțǎ, 250(!) de cǎrți proaste...

Un alt autor din categoria „250” scrie, bombastic, cu formulǎri de fraze care pot adormi ȋn orice clipǎ nechibzuitul cititor. Un fragment:

„Dragostea acestei nopți se curse(!) vijelios, parcǎ la ȋntrecere cu muritul clipelor sub apoteoza timpului.”

Ce pot sǎ spun mai mult decȃt: aoleu!? Şi „se scurse”, normal...Fragmentul de carte folosit de Alex Ştefǎnescu pentru a-şi etala causticele sale critici continuǎ:

„Un somn greu tǎia peste ființele lor, şi un respirat dur arǎta chinul din interiorul trupurilor ostenite. Ea se trezi repede şi plecǎ spre primele proceduri.”

Concluzia criticului este – şi trebuie sǎ recunosc logica gȃndirii domniei sale – cǎ cei doi amorezi fac dragoste ȋntr-o stațiune balneoclimatericǎ, din moment ce doamna pleacǎ dimineațǎ la primele proceduri! În fragmentul care urmeazǎ, Alex Ştefǎnescu ni se prezintǎ nu doar ca observator atent şi critic nemilos al tuturor celor 250 de cǎrți, ci chiar ca scriitor care are talent...Spune aşa criticul:

„O femeie care se ia la ȋntrecere cu muritul clipelor sub apoteoza timpului nu poate sǎ plece dimineața spre primele proceduri. Ea trebuie sǎ participe la simfonia cromaticǎ a beatitudinii matinale sau sǎ se apropie asimptotic, ȋntr-un nou ciclu cosmic, de partenerul ei nocturn.”

Criticul celor „250...” ȋncearcǎ sǎ ȋndrepte sau chiar sǎ tempereze elanul literar al scriitorilor de ocazie:

„Un scriitor autentic se preocupǎ nu de sentimentele pe care le investeşte ȋntr-un text, ci de sentimentele pe care, prin intermediul textului, le provoacǎ.”

Nu cu tot ce-a scris Alex Ştefǎnescu rezoneazǎ eul meu liric. Am folosit  cu bunǎ ştiințǎ sintagma „eul liric”, o expresie des ȋntȃlnitǎ ȋn comentariile şcolare şi pe care – ştiu asta – mulți dintre cei care se ȋntȃlnesc cu ea, o detestǎ. Concret, n-am fost de acord cǎ versurile poeziei „Metamorfoze” care aparțin Rodicǎi Dragomir cuprinse ȋn volumul „Ore de memorie”, trebuie interpretate neapǎrat prin concretețea faptelor. Versurile sunt:

„Am vopsit ȋn alb plopii /  Din drumurile mele /  ca sǎ nascǎ mesteceni.”

Mie chiar mi-au plǎcut vesurile! Domnul Ştefǎnescu merge prea la concret, cȃnd spune:

„Din punct de vedere poetic, aceastǎ metodǎ de a obține mesteceni din plopi este neemoționantǎ şi uşor caraghioasǎ. Din punct de vedere silvicol s-ar putea sǎ fie valabilǎ dar [cheltuielile  cu pensula, vopseaua albǎ, manopera]puieții de mesteceni propriu-zişi [...] pot fi procurați de la orice stațiune de cercetǎri dendrologice.”

Alt exemplu ȋn care nu sunt de acord cu Alex Ştefǎnescu este o poezie ȋn stil haiku, aparținȃnd lui Dumitru-Ene Zǎrneşti:

„lac ȋnghețat – /  lȃngǎ copcǎ /  pescarul şi ultima țigarǎ.”

Citesc ȋn cartea „250”:

„Şi ce dacǎ lacul e ȋnghețat? Şi ce dacǎ pescarul nu mai are decȃt o țigarǎ? Treaba lui, de ce nu şi-a fǎcut provizii?”

Pǎrerea mea e cǎ poezia transmite un mesaj, creeazǎ cititorului un sentiment de nostalgie, de compǎtimire chiar, fațǎ de bietul pescar care a suportat cu stoicism frigul şi ignoranța peştilor fațǎ de cele agǎțate ȋn cȃrligul undiței...Dacǎ ar fi ceva – şi este!- de criticat aici, eventual abaterea de la regula „5, 7, 5” a poeziilor haiku. Poezia lui Dumitru-Ene Zǎrneşti are 4,4,10 silabe, dar asta n-o face nicidecum demnǎ de a fi privitǎ ca o nereuşitǎ! Chiar Alex Ştefǎnescu spune cǎ

„Idei de mare interes gǎsim ȋn cǎrțile de ştiințǎ (sau de filozofie). În cǎrțile de poezie cǎutǎm altceva, şi anume lirism.”

Chiar asta are poezia de mai ȋnainte!

Vasile Ghica ȋn cartea „Chef pe Titanic”, scrie:

„Fǎrǎ escaladarea deşertului, nu poți savura voluptatea oazei.”

Alex Ştefǎnescu  are dreptate cȃnd constatǎ cǎ „a savura voluptatea” e un pleonasm, e ca şi cum am spune „a savura savoarea”. Dicționarul de sinonime e tranşant: savoare, sinonim cu voluptate! Dar este ȋntr-o eroare la care logica cu care vedem sau ȋnțelegem uneori lumea ȋl trimite...

„Deşertul nu se escaladeazǎ, se strǎbate, pentru cǎ nu este vȃrf de munte, ci o cȃmpie de nisip.”

Citesc despre vȃntul Saharei

„Acolo unde acesta suflǎ constant dintr-o singurǎ direcție, nisipul e adunat ȋn movile de pȃnǎ la 120 m ȋnǎlțime.”

O nimica toatǎ, fațǎ de ȋnalțimile deşertului Gobi, ȋntre 1000 şi 1500 de metri...

„Un critic literar cultivat, serios, bine intenționat, dar lipsit de spirit critic este Cornel Munteanu, autorul unei recente cǎrți despre Laurențiu Fulga, [care]a scris nuvele, romane şi piese de teatru patetice şi nebuloase, pe care nu le mai citeşte azi nimeni.”

Nimeni, cu mici excepții. Vedeți AICI ce vreau sǎ spun!