logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „Zidul” de Jean-Paul Sartre PDF Imprimare Email 1394 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 11 Octombrie 2015 06:02
„Zidul”  lui Sartre e o barieră care desparte un „acum” de un „atunci”, normalitatea de anormalitate, viaţa de moarte, iluzia de certitudine. Câteva nuvele adunate într-o colecţie din care se desprinde o concluzie evidenţiată diferit de autor, de la caz la caz: există întotdeauna un zid...Dincolo de el, e doar imaginaţia noastră, sau doar dorinţa, sau lupta permanentă cu neprevăzutul.
 
În nuvela „Zidul”, prima care face parte din colecţia celor cinci, zidul nu desparte doar nişte deţinuţi condamnaţi la moarte de lumea lipsită de griji din afara închisorii, sau cel puţin de sumbra ameninţare a morţii. Tinerii ȋncarcerați se transformă în câteva zile în bătrâni resemnaţi, pentru care notiunea de viitor nu mai are niciun înţeles
„Acum trei zile era un băieţandru, genul ăla drăgălaş, [...]acum însă [...] mi-a trecut prin minte că niciodată de acum inainte, chiar dacă i s-ar da drumul, n-avea cum să mai fie tânăr.”
 
Orele dinaintea execuţiei care urma să fie pusă în aplicare în zori transformă oamenii, care devin uşor (sau poate mai mult?) iresponsabili de faptele lor, fac gesturi care sunt incontrolabile                                                                                      
„...băiatul a dus laba mare şi roşie la gură, şi a dat s-o muşte. Belgianul [...]  şi-a tras-o repede [...]. Preţ de o secundă s-a uitat îngrozit la noi, pesemne că atunci înţelesese, dintr-o dată, că nu mai eram oameni ca el.”
 
Între zidurile închisorii, tot ce este dincolo de ele, inclusiv sentimente şi frumoase poveşti de dragoste, au alt înţeles, neaşteptat.
 
 „Eram cu ea de un an. Concha avea să plângă aflând de moartea mea.[...]. Când se uita la mine, ceva din ea ajungea până la mine. Mă gândeam ȋnsă că s-a sfârşit: acum dacă s-ar uita la mine, privirea ei ar rămâne în ochii ei, n-ar mai ajunge până la mine. Eram singur.”
 
Apropierea dimineţii înseamnă sosirea ultimelor clipe de viaţă pentru condamnaţi. Naratorul povestirii spune, 
„Era de-ajuns să mă uit la bancă, la lampă, la grămada de praf de cărbune, ca să-mi gândesc lucid moartea, dar o vedeam pretutindeni, pe obiecte, în modul în care obiectele se depărtaseră şi se ţineau deoparte cu discreţie, ca nişte oameni care vorbesc în şoaptă la căpătâiul unui muribund.”
                                                           
Altfel de zid despărţitor ne propune Sartre în nuvela „Camera”: mintea de nepătruns a unui soţ nebun, îngrijit cu devotament exemplar de soţie, dar neputincioasă în încercarea de a-şi readuce soţul la normalitate. Tot un zid impenetrabil este efortul pe care-l fac părinţii soţiei în încercarea de a-şi convinge fata să trăiască viaţa departe de un nebun care nu se va face bine niciodată. 
 
În aceastǎ nuvelǎ Sartre parcă e un pictor pentru care lumina poate pătrunde prin fereastra cu draperia puţin trasă la o parte, şi ȋn acelaşi timp un personaj care ia parte la drama lui Eve, soţie iubitoare şi neputincioasă, incapabilă să-şi salveze soţul de la grava problemă de sănătate pe care acesta o are:
„...Eve s-a întors spre fereastră. Eve nu mai era obişnuită cu această lumină indiscretă şi curioasă care scotocea peste tot, curăţa prin colţuri, freca mobilele şi le lustruia, aşa cum face o gospodină bună.”
 
Bariera de netrecut între soţul nebun şi soţie nu poate fi depǎşitǎ...
„Eve nu putea să prevadă felul în care avea s-o primescă Pierre. „Oamenii normali încă îşi mai închipuie că sunt de-a lor. Simt nevoia să trăiesc acolo,de cealaltă parte a acestui zid. Acolo însă nu sunt binevenită.”
 
Tot un zid, nevǎzut dar de existența cǎruia işi dau seama toți oamenii, apare ȋn ultima nuvelǎ a culegerii. Între oamenii maturi şi copii existǎ ceva care-i desparte, cu toate cǎ cei mari fac eforturi de apropiere de cei mici, iar cei mici se strǎduiesc neȋncetat sǎ ȋnțeleagǎ mecanismul vieții, şi de bunǎ seamǎ tainele ei....
 
Personajul principal al nuvelei „Copilǎria unui stǎpȃn” , un bǎiețel (Lucien) ȋmbrǎcat, dupǎ moda vremii, ȋn fetițǎ, chiar ȋşi pune problema dacǎ nu cumva oamenii mari ar putea avea puterea de a hotǎrȋ schimbarea lui din bǎiat ȋn fatǎ:
„Lucien nu prea mai era sigur că nu e fetiţă: multă lume îl sărutase spunându-i domnişoară, toată lumea ȋl considera că atât de incântător cu aripioarele sale de tifon, cu rochiţa lungă, albastră[...]. Îi era teamă ca nu cumva oamenii să hotărască aşa,deodată că nu mai e băieţel; degeaba ar mai protesta.”
 
„Degeaba ar mai protesta”...Probabil cǎ una dintre primele lecții de viațǎ este chiar aceasta: la un moment dat, protestul devine inutil. La fel şi cǎutarea dreptǎții...
 
Bǎiețelului din nuvelǎ ȋi place sǎ-şi foloseascǎ imaginația acolo unde unele adevǎruri nu ajung pȃnǎ la el.
„Lui Lucien îi plăceau cucoanele în doliu. În general, se simţea bine cu oamenii mari [...] şi au atâtea haine pe ei şi de culori atât de închise, incât nu-ţi poţi închipui ce e dedesupt.”
 
Dacǎ stau sǎ mǎ gȃndesc, niciun om nu ştie ȋntotdeauna ce-i pe dedesuptul celorlalți, adicǎ ce gȃnduri sau ce fapte ascund...
„Lucien nu putea să-l sufere pe domnul Bouffardier pentru că era tare urât. Când îl vedea însă pe moş Bouligaud, se îndoiu şa şi avea poftă să fie bun.”
 
Adicǎ subiectivismul de care suferǎ aproape toți oamenii... Cine-i frumos, e bun. Cine-i urȃt, nu poate fi decȃt rǎu.  Am putea ȋncerca sǎ fim mai puțini subiectivi cȃteodatǎ...Sartre doar ne deschide ochii minții. Mai departe e treaba noastrǎ...
 

Share
 

Dr.Max - Farmacie

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Vremea


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact