logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Despre spaţiu, societate și control (Autor: Antonia Luiza Zavalic) PDF Imprimare Email 1398 Afişări
Scris de Antonia Luiza Zavalic   
Marţi, 29 Septembrie 2015 09:51

De-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o continuă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul asigurării subzistenţei, apoi pentru a obţine un loc în care să îşi poată consuma energia. Vorbim în acest sens, de un soi de darwinism social, o luptă permanentă a indivizilor pentru spaţiu.

În lucrarea „Construirea societăţii”, Anthony Gidderns susţine că domeniul de studiu principal al ştiinţelor sociale, nu este nici experienţa individului ca actor social, nici existenţa unei forme de societate în totalitatea ei, ci practicile sociale ordonate în spaţiu şi timp. A fi o fiinţă umană, înseamnă a fi un agent intenţionat, care are atât motive pentru acţiunile care le întreprinde cât şi argumente pentru acţiunile sale (chiar dacă minte în legătură cu aceste motivaţii). Nu putem privi acţiunea, în afara timpului sau spaţiului în care se desfăşoară. De asemenea dacă dorim să înțelegem un om, nu-l putem separa de contextul fizic și social deoarece individul poartă în el universul în care trăiește.

Conceptul de societate, provine din latinescul „societas”, însemnând „întovărăşire”, „unire”, un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii, respectiv o organizare a comportamentului uman în forme precum: familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun etc.

 

Personalitatea nu este o entitate izolată, dimpotrivă, este o entitate socială, care depinde de: interacţiune socială, reacţia din partea celorlaţi, recunoaştere din partea celorlalţi şi fiind conştientă de existenţa celorlaţi, în această manieră, individualul şi socialul, se află într-o relaţie de interdependenţă una faţă de alta. De asemenea intelectul şi psihicul persoanei se dezvoltă în mod diferit în funcţie de tipul de societate respectiv spaţiul în care fiinţează.

 

Spaţiul în care trăim ne „dresează” instinctele, emoţiile (capacitatea de exprimare a acestora, în special), conduita, mentalitatea, starea psihică în ultima instanţă. Citându-l pe sociologul francez Emile Durkheim, Individul este opera societăţii”, dar acestă operă are nevoie de o formă, în care să prindă contur.

 

În momentul în care un membru al societăţii atentează la ordinea acesteia, este sancţionat în funcţie de gravitatea încălcării normei; aceeaşi infracţiune putând fi pedepsită diferit în funcţie de tipul istoric sau spaţiul de care aparţine individul (caracterul relativ al devianţei), de exemplu în anumite state individul poate fi sancţionat mai sever (numai datorită faptului că a avut neşansa de a se naşte în acel loc) cum ar fi țările în care pedeapsa capitală este legitimă (Iran, Pakistan, Arabia Saudită, Irak, China, SUA etc.) respectiv ţările musulmane care încă sunt guvernate după legea talionului (aici vorbim şi de factorul religiozitate).

 

Cumva, indivizii îşi modelează conduita în funcţie de locul în care se află, aspect care ne duce cu gândul la una din tezele formulate de Charles Darwin (în lucrarea sa „Originea Speciilor”), potrivit căruia supravieţuirea nu este determinată de forţă (organismele cele mai puternice) sau de inteligenţă (knowlege is the power), ci de factorul adaptabilitate, adică capacitatea indivizilor de a funcţiona sau a se conforma mediului de care aparţin.

 

Dacă privim societatea ca o imensă „pânză de paianjen” am putea constata că indivizii sunt prinşi în mrejele ei, cu scopul de a fi „transformaţi” şi până la urmă ”devoraţi” de „acest monstru”. Aceasta este varianta pesimistă asupra societăţii, însă putem privi această „mrejă” şi din perspectivă optimistă: ca spaţiu de siguranţă (până la acţiunea monstrului) pentru individ, acesta fiind protejat, paradoxal, împotriva căderii şi alienării. Nu spunea, oare Durkhiem, în lucrarea sa „Despre sinucidere” („Le sucide”), că tocmai această slăbire a legăturii dintre individ şi societate are ca efect alienarea lui, şi în fond auto-eliminarea lui (prin sinucidere)? Secretul stă probabil în măsura cu care societatea prinde individul în mrejele sale, dacă-l ţine prea strâns- individul „moare”, dacă-l lasă prea liber, individul „cade”, ambele cazuri au la urma urmei acelaşi efect: eliminarea individului din sistem, ceea ce pentru orice societatea n-ar fi de dorit să se întâmple, având în vedere ca ea însăşi este o sumă de indivizi, iar orice pierdere (la nivel micro) implică un cost (la nivel macro).

 

Până în secolul XVIII, societatea era una a suveranităţii, adică suveranul (regele, împăratul etc.) avea „drept de viaţă şi de moarte” asupra individului , şi în raport cu puterea, supusul nu e de drept „nici viu, nici mort”, ci oarecum neutru din punct de vedere a vieţii şi a morţii (Foucault, 2009) şi abia prin graţia suveranului căpăta însuşirea de viu sau eventual mort. Înainte de epoca modernă, cel puţin înainte de apariţia închisorii (ca instituţie menită a corecta conduitele prin disciplină severă) trend-ul în materie de pedeapsă era „ortopedia morală” publică: individul torturat şi ucis în faţa mulţimii, prin a cărui eliminare se credea (la vremea respectivă) că elimina răul, desurajând în acest mod şi reapariţia lui.

 

Treptat, dreptul de suveranitate, sau dreptul clasic este înlocuit de dreptul nou, a cărui principiu consta în „a-i face pe oameni să trăiască şi de a-i lăsa să moară” (la ora actuală, societatea încă funcţionează după acest principiu, adică ne oferă îndeajuns să supravieţuim şi suficient ca să nu murim), cu alte cuvinte se poate observa accentul care de data aceasta cade pe viaţă, explicaţia fiind de ordin pur economic: ce are societatea de căştigat dacă elimină individul nedorit? răul nu este extirpat odată cu el, dimpotrivă ea pierde o forţă de muncă, un contribuabil, un membru în care cândva a investit (prin socializare, educaţie), în plus cum poate elimina societatea răul prin rău, cum poate pedepsi crima prin crimă; oare societatea nu pare a se răzbuna mai degrabă decât a pedepsi? În acest sens îşi face aparţia în scenă, un mecanism aparte, de reeducare şi resocializare, considerat la vremea respectivă (secolul XVIII) drept o pedeapsa blândă pentru nelegiuitor dar bună şi pentru societate: închisoarea cu avantajele şi dezavantajele specifice, în măsura în care puterea sau autoritatea descoperă omul din criminal, care trebuie disciplinat şi transformat prin practici penitenciare şi criminologice (Foucault, 2005). În aceste condiţii ia naştere societatea discipinară, foarte evidentă încă de la începutul secolului XIX- în penitenciar, azilul psihiatric, casa de corecţie, stabilimentul de educare supravegheată şi parţial în spitale; în care individul este supus programului, disciplinei, formării, îndoctrinării, chiar spălării creierului; închisoarea (instituţie disciplinară prin excelenţă), spitalul, şcoala, locul de muncă- toate acestea având rolul de a şlefui indivdiul până când acesta va deveni opera perfectă (în viziunea societăţii).

 

În societatea disciplinară individul nu este decât un subiect plasat dintr-un mediu închis în altul, fiecare cu reguli proprii: întâi în familie, apoi în şcoală, armată, fabrică, din când în când în spital, evantual în închisoare şi în final probabil în azil.

 

Lăsând la o parte instituţia închisorii, ca aparat punitiv specific societăţilor civilizate (care spre deosebire de pedepsele aplicate prin aplelul la tortură, menite a condamna corpul, ea vizează pedepsirea sufletului, luând indiviului ceea ce deţine el mai scump: libertatea), voi dezvolta câteva idei şi despre o altă instituţie totală şi anume azilul descris de Goffman (în „Aziluri”) şi de Ken Kesey (În „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, roman cu valenţe sociologice, în care răsună strigătul de luptă al individului, strivit de legile absurde ale societăţii), punând accent pe elemente ce ţin de spaţialitate, control, disciplină, libertate etc. La un moment dat, un personaj al romanului lui Kesey, susţine: „lumea aceasta... aparţine celor puternici! Ritualul existenţei noastre vizează fortificarea celor puternici prin sfâşierea celor slabi”, aspect care sugerează balanţa puterii înclinată în favoarea celor puternici.

 

După al II-lea Război Mondial, societatea disciplinară a intrat în criză, fiind învechită şi necesitând înlocuirea cu alt model, vorbim de societatea controlului, în care ne regăsim noi astăzi. Toate instituţiile care au proliferat în societatea disciplinară, cum ar fi: penitenciarul, şcoala, spitalul, fabrica; la ora actuală au intrat în declin, iar reformele demarate nu fac decât să le prelungească agonia; noua forţă menită să înlocuiască societatea disciplinară este societatea de control, cu ea venind şi o serie de instituţii cu scopul de a le înlocui sau cel puţin ca alternativă: de exemplu probaţiunea şi munca în folosul comunităţii ca alternativă la închisoare; îngijirea la domiciliu ca alternativă la spital şi azil, pedagogia Waldorf şi altele ca alternativă la şcolile de tip tradiţional etc.

 

Dacă ar fi să facem o paralelă între societatea disciplinarităţii şi cea a controlului, am putea observa că: în societatea disciplinară, individul nu este decât o semnătură, un nume, sau un număr matricol, pe când în societatea de control, individul este o cifră (CNP-ul este identiatatea sa, numărul după care este recunoscut); în societatea disciplinară, banii sunt o expresie palpabilă (monede şi bacnote), de vreme ce în societatea controlului, banii constituie o expresie intangibilă (cont bancar, carduri), individul societăţii disciplinare avea un caracter rigid (deplasarea în timp şi spaţiu era mai dificilă), în schimb individul societăţii controlului este caracterizat de felixibilitate (el poate transcede spaţiul şi timpul- prin intermediul tehnologiei, care-i permite să fie acolo unde şi când este nevoie).

 

Societatea controlului, apelează la toate tipurile de tehnologii pentru a supraveghea, domina şi manipula individul, de genul cipurilor RFID (Radio Frecvency Identification Device), astfel încât persoanele care au cipuri implantate în piele sau ataşate actelor de identitate, cadrurilor bancare sau articolelor de îmbrăcăminte purtate, sunt monitorizate permanent, un risc în ceea ce priveşte libertatea şi intimitatea personală. În ideea de a monitoriza permanent şi prin toate mijloacele acţiunile membrilor săi, societatea contemporană a devenit una a controlului, respectiv o imensă închisoare fără gratii astfel încât toţi suntem consideraţi suspecţi.

 

Am putea privi societatea în care trăim ca un sistem cu gratii invizibile, în care indivizii sunt prinşi cu/fără voinţa lor şi dau un exemplu ilustrativ- ca nişte hamsteri care odată ce intră în roată şi încep să alerge, se pot opri cu greu, ameţind în prezenţa unei lumi pe care n-o văd decât în mişcare. Societatea este pretutindeni, simultan cauză şi efect al interacţiunilor sociale dintre indivizi, manifestând o influenţă de tip bilateral: societatea modifică/influenţează individul şi individul influenţează societatea.

 

AUTOR: ANTONIA ZAVALIC

 

Bibliografie

Ashley, D., Orenstein, D.M. (1990). Sociological Theory: Classical Statements. Second

Edition. Boston: Allyn and Bacon.

Deleuze, G. (1990). Post-Scriptum Sur Les Sociétés Des Contrôle. L’autre journal, nr.1.

Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere. Iaşi : Institutul European.

Farganis, J. (1993). Reading in Social Theory: The Classic Tradition to Post-Modernism.

New York: McGraw-Hill.

Foucault, M. (2009). Trebuie să apărăm societatea: cursuri rostite la College de France:

(1975-1976). Ediţia a 2-a. Cluj-Napoca: Idea. p.189-213.

Foucault, M. (2005). A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii. Piteşti: Paralela 45.

Giddens, A. (1984). The Constitution of Society. Los Angeles: University of California Press.

Goffman, E. (2004). Aziluri: eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor

categorii de persoane instituţionalizate. Iaşi: Polirom.

Kesey, K. (2008). Zbor deaspura unui cuib de cuci. Iaşi: Polirom

Ritzer, G. (1992). Sociological Theory. Third Edition. New York: McGraw-Hill.

Simmel, G. [1903] (1950). The Metropolis and Mental Life. New York: Free Press

Simmel, G. (1976). The Stranger. New York: Free Press

Simmel, G. (2008). Sociological Theory. 7th ed. New York: McGraw-Hill.

Simmel, G. (1990). The Philoshopy of Money. Second Edition. London: Routledge.


Share
Ultima actualizare Marţi, 29 Septembrie 2015 20:46
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


Ultimele anunturi

Linkuri

Parteneri
.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact