logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „Cartea nopţilor” de Sylvie Germain PDF Imprimare Email 769 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 20 Septembrie 2015 10:05
O cronicǎ a unei familii (Péniel),  cu destine tragice, cu vieți curmate brusc sau trǎite ȋntr-un mediu ȋn care suferința este nelipsitǎ, acceptatǎ şi aşteptatǎ de fiecare membru al familiei pentru  cǎ, nu-i aşa, „obişnuința este a doua naturǎ”...
Cronica ȋncepe cu reprezentanții familiei care ȋşi trǎiesc existența pe un vas de apǎ dulce, numit aşa cum trăiau: „În voia Domnului”. Pe vas, 
„Nu cunoşteau alţi oameni decât pe cei întâlniţi la ecluze şi la gările fluviale; nu schimbau cu ei decât cuvinte simple, tocite de folosire şi de necesitate. Cuvinte făurite pe măsura apei, a şlepurilor, a cărbunelui, a vântului şi a vieţii lor.”
 
Sylvie Germain construieşte admirabil frazele, care se lasǎ uneori greu de descifrat ȋn sensurile lor cele mai profunde. Un exemplu:
„Nu ştiau despre oameni decât atât cât cunoşteau despre ei înşişi – fragmentele aspre ajunse la lumină dintr-un chip şi un trup clădite, în plan opus, din umbre de nepătruns.”
 
Viața – cu trǎsǎturǎ definitorie suferința şi moartea sunt prezente permanent ȋn familie. Vitalie Péniel a născut cel de-al şaptelea copil, pe Théodore Faustin. Bărbatul ei o priveşte.
„Abia recunoscu acest chip. Părea să se fi detaşat de el însuşi, înălţat sub un asalt de lumină uscat din străfundurile trupului ei şi topit intr-un surâs mai vag şi mai palid decât un clar de lună. Apoi îşi luă fiul în braţe; micul trup gol era nemaipomenit de greu. Greutatea lumii şi a binecuvântării.”
Naştere urmatǎ de moarte. Totul se ȋntȃmplǎ aproape instantaneu. Nu-i timp de bucurie, nu-i timp nici de jeluit...Viața merge mai departe! Vitalie
„alunecă încet în memoria ei adormitoare şi mâna îi căzu moale înainte să fi terminat de făcut un ultim semn al crucii pe fruntea copilului”
 
Spuneam de frazele admirabil construite ale autoarei. Exemple sunt multe. La fel de multe ca momentele dramatice din viața unei familii care ȋnvațǎ din generație ȋn generație ce ȋnseamnǎ suferința. Tatăl lui Théodore Faustin a  murit curând după venirea sa pe lume. Pe tânăr îl impresionează ochii întredeschişi ai defunctului sǎu tatǎ:
„Perspectiva pe care o lăsa sa se întrevadǎ această dungă subţire de privire, se avânta la infinit în nevăzut şi în nepătruns.”
 
Suferința e, ȋn cazul ȋncercatei famill Péniel, condiția necesarǎ pentru filosofie. Théodore Faustin se întreabă:
„Acolo era oare locul lui Dumnezeu, în aceste chinuri de blândeţe, de tăcere şi de absenţă?”
 
Existǎ şi dragoste ȋn romanul acesta. Scriitoarea are stilul ei, aparte şi spectaculos, de a descrie un bărbat îndrăgostit, aşa cum i s-a întâmplat şi lui Théodore Faustin, care
„se lăsase surprins, apoi răpit, apoi chinuit până la deliciu şi până la durere de imaginea fetei. Această imagine se gravase atât de adânc în el, încât o purta chiar înăuntrul privirii, şi nu putea închide sau deschide ochii fără s-o vadă în transparenţa tuturor lucrurilor şi chiar a nopţii. Această imagine se topise în carnea lui, şi în fiecare noapte îşi simţea pielea arzând şi tot trupul înnebunind de o dorinţă de neînvins.”
 
Tânărul îndrăgostit îşi priveşte viitoarea soţie în ochi. Noémie surâde, iar
„el îşi uită pe loc chinurile, regăsindu-şi în acelaşi timp puterea de bărbat şi fericirea copilăriei.”
 
În romanul „Cartea nopţilor” sunt prea multe personaje, cu nume cât se poate de pompoase, dar, trebuie s-o recunosc, păstrând sonoritatea numelor franţuzeşti. Relaţiile de rudenie care apar sunt greu de reţinut şi nici nu cred că au importanţă. Ceea ce rămâne, e stilul autoarei, deosebit, cu parfum de metafore şi descrieri de sentimente,  unice. 
 
O lume plină de superstiţii şi de fantasme, descrisă cu multe amănunte de Sylvie Germain.
„Când era strigat, Théodore –Faustin nu-şi mai auzea numele ca pe un sunet obişnuit, ci ca pe un cuvânt terifiant, căci i se părea de fiecare dată că era denunţat morţii.”
 
Răspundea foarte repede când cineva îl chema, pentru a împiedica moartea să afle de existenţa lui. Moartea vine destul de des în roman, în mod natural, de boală sau de bătrâneţe, sau în urma războaielor.
„Bătălia în jurul lui era în toi, puţurile erau pline de noroi sau de cadavre, iar râul se afla în spatele liniei inamice.”
 
După război şi după rănile suferite, mutilat aproape, soldatul 
„vorbea mai ales cu violenţă, aruncându-şi cioturile de frază în capul celorlalţi ca pe nişte pumni de pietricele .[…] Mergând spre casă, nu simţea nici bucurie, nici grabă. Nu-i păsa, întârzierea lui era iremediabilă. Pentru el era de-acum, şi pentru totdeauna, prea târziu.”
 
O carte plină de durităţi… Théodore –Faustin, rămas mutilat pe viaţa în urma războiului (a unui război, nu contează care), taie două degete ale fiului său Victor-Flandrin, singura rezolvare pentru ca micul său băiat să nu fie luat la război când va fi mare.
„Atunci când îi tăiase fiului său cele două degete, îi retezase totodată fără putinţă de întoarcere, dragostea şi încrederea în el.”
 
Familia lui Théodore –Faustin se mută de pe vas pe malul apei. Acum
„erau locuitorii malului, oameni fără rădăcini pe pământul unde se mişcau cu stângăcie.[…] Erau oameni de la marginea pământului şi a apelor, de la marginea tuturor lucrurilor, şi trăiau ca şi cum ar fi fost la capătul lumii.”
 
Sărăcie, grija zilei care va urma, căutare permanentă a lucrului necesar supravieţuirii.
„Lui Victor-Flandrin vocea femeii i se păru la fel de rotundă ca şi chipul ei; avea impresia că vorbele pe care le rostea se rostogoleau prin aer ca nişte cocoloaşe mari de pâine proaspătă[…].”
 
Altă generaţie, din nou război…
„În trenul care-i ducea pe front îşi uitară totuşi visele şi imaginile, într-atât realitatea pe care o descopereau le depăşea imaginaţia şi le-o tulbura.[…] pământul şi carnea se confundau într-o unică materie, noroiul.”
 
Syvie Germain scrie admirabil despre momentul creaţei lumii, al tuturor lucrurilor şi al numelor pe care le poartă. Este, poate cea mai frumoasă parte a întregului roman.
„Dumnezeu a creat lumea şi toate lucrurile , dar nu le-a dat niciun nume Din delicateţe, a păstrat tăcerea şi şi-a lăsat Creaţia să strălucească în lumina foarte pură şi nudă a simplei sale prezenţe.[…] numele umbriră lucrurile cu o căptuşeală de lut, în care începuse deja să se întipărească jocul asemănărilor şi al unor confuze diferenţe.”
 
Cronica unei familii pe mai multe generaţii, cu războaie şi cu multă suferinţă, cu distrugeri atât de mari, încât un alt Péniel
„nu putea să se întoarcă în casă, căci nu mai exista nicio casă. Nu mai exista decât afară.”
 
Viaţa îşi vede mai departe de mersul ei. Se naşte încă un copil din neamul Péniel, Charles-Victor,
„copilul de după război.Copilul de după toate războaiele. Acela în care se închidea Cartea Nopţilor, Cartea Numelor şi a Strigătelor.”
 
Din păcate, nu va fi nici ultimul strigăt al suferinţei războiului, repetabil şi implacabil. Ultimul născut al familiei Péniel 
„era la rândul lui menit să lupte în noapte. La mijlocul de noapte al Nopţii.”
 
Explicaţia (dacă trebuie găsită o explicaţie) faptului cǎ  romanul se numeşte  „Cartea nopţilor” apare în mod clar. Pentru Sylvie Germain noaptea e momentul marilor incertitudini, al întâmplărilor negative, al morţii şi al frigului. Despre un personaj al romanului, autoarea spune:
„Mergea neştiind măcar împotriva cărui frig lupta astfel-al nopţii sau al morţii”
 
 

Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact