logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „Eseuri de îndrăgostit” de Alain de Botton PDF Imprimare Email 603 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 14 Iunie 2015 06:44
Alain de Botton a scris „Eseuri de îndrăgostit” nu la mult timp după ce a împlinit 20 de ani, vârstă la care tot omul se îndrăgosteşte. Dar nu oricare pământean îndrăgostit poate să facă dintr-o întâmplare banală şi, până la urmă, infinit repetabilă, un eseu în care fazele prin care trece iubirea dintre doi oameni să fie analizate aproape ştiinţific. Cartea aceasta e dovada cea mai bună că iubirea şi gândirea pot fi inseparabile. Autorul scrie la un moment dat:
„O femeie [...] imi spunea că nu aveam să fiu niciodată fericit în dragoste pentru că „gândesc prea mult”. E adevărat, gândeam prea mult. Gândurile de faţă sunt dovezi suficiente.”
 
Are dreptate! De la mici situaţii care apar între două persoane sentimental nedespărţite, în „Eseuri de Indrăgostit” se „strecoară” scurte cugetări filozofice, multe dintre ele construite cu gândirea unui om care a văzut şi i s-au întâmplat multe în viaţă.
„Până nu ai murit (iar atunci devine o imposibilitate practică), este dificil să spui că cineva e iubirea vieţii tale.”
 
O introducere necesară pentru a dovedi, veţi vedea, contrariul. La sfârşitul cărţii marea, unica iubire, se dovedeşte a nu fi nici aşa de mare cum părea, nici unica...
Mulţi oameni (nu pot spune că toţi) au în mintea lor un prototip uman pe care-l suprapun peste modelele umane întâlnite. Până la urmă, visul şi realitatea se potrivesc perfect. Oare?
„Am recunoscut în ea femeia pe care o căutasem cu stângăcie toată viaţa, o fiinţă ale cărei calităţi mi se prefiguraseră în vise, al cărei zâmbet şi ai cărei ochi, al cărui simţ al umorului şi al cărei gust în materie de cărţi, ale cărei spaime şi a cărei inteligenţă se potriveau perfect cu idealul meu.”
 
Alain de Botton nu a scris neapărat o carte despre doi oameni care se iubesc, ci mai mult despre filozofia dragostei.
„Orice act de a te îndrăgosti implică (adaptând o vorbă a lui Oscar Wilde) triumful speranţei asupra autocunoaşterii. Ne indrăgostim sperând că nu vom găsi în celălalt ceea ce ştim că se află în noi – toată laşitatea, slăbiciunea, lenea, necinstea, compromisul şi pura prostie.”
 
Oare am putea să nu fim de acord cu constatarea  autorului?
„Una din ironiile iubirii este că e mult mai uşor să seducem pe cei de care suntem cel mai puţin atraşi, [...] atracţia creând un sentiment de inferioritate faţă de perfecţiunea pe care am găsit-o în persoana iubită.”
 
Transformarea prin care trece un om îndrăgostit îl face să se gândească mai mult la fiinţa de lângă el decât la el însuşi.
„Mă condamnase dragosteaa de a nu mai fi eu însumi? Mă întrebam: Ce i-ar face plăcere? Şi nu: ce mi-ar face mie plăcere?”
 
Mâncatul în doi în tăcere poate fi înţeles în două moduri diferite. Depinde de persoana care-i lângă tine. Poţi fi plictisit sau plictisitor. Niciuna dintre cele două posibilităţi nu-i de dorit...
„Am început să mâncăm, dar singurul zgomot era cel al tacâmurilor pe porţelan. Tăcera alături de o persoană neatrăgătoare implică faptul că persoana te plictiseşte. Tăcerea alături de o persoană atrăgătoare te face să fii sigur că tu eşti cel insuportabil şi plictisitor.”
 
Chloe, fata din carte, e admirată de prieten pentru tăria ei de caracter. Nu se plânge şi nu cerşeşte compasiune.
„Chloe nu era niciodată „eu” sau „Cloe”, ci „ o smintită ca mine”. Autoironia ei era cu atât mai atrăgătoare cu cât părea lipsită de rugăminţile voalate ale celor care-şi plâng singuri de milă, ea nu te invita la reacţia: „Sunt o proastă”/ „Nu, nu eşti””
 
În definitiv, de ce se îndrăgostesc oamenii? Autorul vine cu constatările unor iluştri scriitori, îndrăgostiţi şi ei la rândul lor:
„Albert Camus sugera că ne îndrăgostim de oameni pentru că, din afară, par atât de întregi, în timp ce noi ne simţim împrăştiaţi şi confuzi.”
 
Montaigne: „În dragoste nu există nimic în afară de o dorinţă disperată pentru ceea ce fuge de noi”
 
Procesul ajungerii la iubirea cea mare e unul subiectiv. 
„Ne îndrăgostim pe baza unui material insuficient şi ne completăm ignoranţa prin dorinţă.”
 
Întrebările pe care şi le pune autorul nu pot primi un răspuns cert din partea nimănui. Dar tocmai aceasta-i partea cea mai frumoasă a unui om care-şi pune întrebări. La început a fost frumuseţea, sau la început a fost iubirea? Când ne îndrăgostim vedem lumea aşa cum e, sau o vedem aşa cum am dori să fie?
„Frumusetea dă naştere iubirii, sau iubirea dă naştere frumuseţii? O iubeam pe Chloe pentru că era frumoasă sau era frumoasă pentru că o iubeam?”
 
O posibilă rezolvare a veşnicei dileme o dă marele scriitor Stendhal:
 „Frumusetea e promisiunea fericirii”
 
Oare ce s-ar intâmpla dacă la fiecare pâlpâire a celui mai frumos sentiment (care nu-i neapărat numai uman) am cugeta atât de filozofic, aşa cum face de Botton? Îndrăgostiţii
„trebuie să prefere riscul de a greşi şi de a fi îndrăgostiţi celui de a se îndoi şi de a nu iubi.”
 
Autorul foloseşte metafore pline de savoare în cartea sa, încadrabilă, până la urmă la categoria beletristică, nu la cea de tratat ştiinţific, cum am fost înclinat să cred după ce-am citit primele pagini. Alain de Botton scrie:
„În încercarea  de a o înţelege pe Chloe eram ca un doctor care pipăia un trup, încercând să-i intuiască  interiorul. Eram obligat să lucrez la suprafaţă, încercând să sondez adâncurile, să determin de ce a apărut o bruscă proastă dispoziţie.”
 
Orice început are şi un sfârşit. Orice-i frumos durează întotdeauna prea puţin. Povestitorului din carte i se întâmplă la fel: se desparte de Cloe. Previzibil sfârşit. 
„Deasupra fiecărei poveşti de dragoste planează îngrijorarea despre cum se va termina.”
 
Dar şi urmarea e oriunde şi oricând una singură: apare altcineva. E în firea lucrurilor:
„Deşi ne-am împlinit nevoia de a iubi, nu întotdeauna ne împlinim nevoia de a dori.”
 
„Eseuri...” pe care le ştim, dar cărora nu le putem da varianta concretă găsită de autor. Pentru a reuşi, Alain de Botton trece cu abilitate de la filosofia lui Kant la lumea infintă în care doi oameni îndrăgostiţi stau, privesc şi judecă omenirea...
 
 

Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact