Domnul Lăzărescu a murit. Domnul Lăzărescu moare şi azi.

Poate şi Jurământul lui Hippocrate începe să moară azi.

Societatea românească – din păcate – nu se transformă în bine, nu devine mai bună prin evoluţie firească, naturală. Societatea noastră devine pe zi ce trece mai impură, mai viciată, mai plină de noxele “libertăţii”, ignorând orice fel de obligaţii civice. La ce să ne aşteptăm de la un popor semi-analfabet, de la “modele” moderne fără conţinut, găunoase, lipsite de conştiinţă şi respect? Oamenii devin scalvii perfecţi ai banilor obţinuţi rapid, cu muncă puţină sau fraudulos.

Poporul nostru bâjbâie derutat între legi proaspăt formolizate şi proceduri alambicate, între demagogie şi indiferenţă. Educaţia precară, făcută pe principiile detaşării de conştiinţă şi conştiinciozitate, investiţiile superficiale şi deseori dedicate unui segment îngust de „iniţiaţi” au adus comunitatea tăcută la starea vegetală.

Bătrâna doamnă Ioana Caloian de 80 de ani, obosită după o viaţă de muncă rutinară, este expediată de un medic din Braşov acasă, fără însoţitor, deşi e frig şi e îmbrăcată sumar, iar picioarele-i sunt „protejate” de nişte papuci de casă din carton-pânză. Bătrâna este împinsă în necunoscut, spre moarte, fără premeditare, dar, în mod sigur fără nicio umbră de umană afecţiune. Nimeni nu se opune paşilor flagrant greşiţi, comunitatea imobilă şi suferindă are propriile traume şi griji: plata încălzirii, creşterea taxelor şi-a cursului dolarului, gropile din asfalt, războiul din Ucraina, cine ştie?...

Constatăm azi că avem şi noi un război de încheiat, început odată cu asaltul proletcultismului, imediat după cea de a doua conflagraţie mondială.

Bătrânii, tinerii, sunt de fapt într-un insidios război pe frontul de Est, care nu s-a încheiat niciodată. Şi după căderea injustei „cortine de fier”, dramele tranziţiei, deviaţionismul moral al oamenilor şi mai ales mizeriile politicianiste re-cosmetizate grosolan după 1989, au încurajat continuu moartea domnului Lăzărescu. Nu poţi pretinde compasiune pentru ceilalţi, când, foamea individuală, egoistă, transcende respectul.

„Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate!”... câtă semnificaţie are pentru un medic mai tânăr (rezident), plătit cu cel mult 300 de euro pe lună sau un altul mai „experimentat” şi un pic mai obosit, ameninţat de o pensie mizeră, această frântură din Jurământul lui Hippocrate?

„Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii.” Poţi oare s-o faci, când se pare că atât individul simplu cât şi intelectualul titrat, este persiflat de non-valori conducătoare într-un mod aberant?

Drama se banalizează şi se repetă în fiecare zi. Au mai murit nişte bătrâni abandonaţi de sistemul nostru de sănătate şi pe la Vaslui şi la Bârlad sau aiurea prin ţară, fără să se creeze prea mare deranj în clasa guvernanţilor sau elita neo-progresistă, iar numărul victimelor din războiul mut, sistem ineficient – cetăţean, pare a nu se mai sfârşi. Puterea „emanată” ne riscă viaţa la tombola amăgirilor.

„Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare...” Dar dacă suntem într-o sufocantă ameninţare, dacă ne este ameninţată starea de normalitate, cum reacţionăm?... Abandonăm comunitatea şi ne refugiem în mercantilismul gregar. Întoarcem capul şi înghiţim grăbiţi profitul, aşteptăm recompensele şi blocăm regretele.

Domnul nostru cel de toate zilele, şi nu unul domn Lăzărescu, moare în fiecare zi, fără necrolog şi fără ceremonii fastuos - artificiale, fericit că viaţa netrebnică şi nedreaptă are un sfârşit previzibil şi că moartea ne iubeşte, în mod echitabil, pe toţi.

„Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare.”

Ce preţ are viaţa şi libertatea Omului? Câţi dolari sau euro?...

AUTOR: Ion Mariş