Ţi se întâmplă uneori să ajungi să trăieşti emoţia şi frica primului pas făcut de unul singur. Conştientizezi momentul, atingi cu sufletul pereţii necunoscutului, întinzi mâinile amandouă şi te sprijini pe... iluzii. Uimitoare senzaţii... eşti TU, doar TU cu tine, cu fricile şi dorinţele tale! Prinzi putere din frică şi ai şansa să continui mersul biped al neamului tău, privind cu speranţă spre viitor... înfigându-ţi cu nădejde picioarele-n ţărână te hrăneşti din seva ei, chiar dacă gustul îţi provoacă sila... îl simţi ca făcând parte din tine, doar eşti şi tu la rândul tău ţărână, ţi-ai pus doar o mască, fard şi iluzia nemuririi pe chip şi cu aceste arme te lupţi cu timpul, sperând să învingi şi să-ţi împlineşti visele.
Copleşit de importanţa momentului poţi să cazi în genunchi şi te rogi de îndurare. Implozia vieţii ţi-a sfârtecat sufletul şi fiecare bucăţică doare. Inima îmbrăcată în zdrenţe cerşeşte clipa. Simţi că regretele nu au viitor iar fericirea e lipsită de tine. Cărarea pe care se plimbă Dumnezeu de la minte la inimă se îngustează. Rătăcind prin hăţisul gândurilor tale, te simte alunecând în haos. Alungat, strivit şi trist îţi sfâşie buzele cu un suspin.
- Îmi ceri Doamne să te iubesc - rob al vieţii fiind? Eu sunt cerşetorul izgonit din propria-mi viaţă. Dumnezeul meu trăieşte-mă că nu te pot opri! 

Cel Milostiv îşi va desăvârşi opera ţinându-te în iadul vieţii. Ratând viaţa ajungi la surâsul durerii. În tăcere, exersăm stingerea surâsului. Şi Dumnezeu e singur şi-şi mimează propria fericire cântându-şi psalmi lumeşti.
În cel mai fericit caz primul pas devine zbor datorită iubirii.
Iubirea cea din totdeauna şi pentru totdeauna are zborul păsării fără picioare.

AUTOR: Maria Kastan