logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „Capul profesorului Dowell” de Alexandr Romanovici Beleaev PDF Imprimare Email 3412 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 22 Februarie 2015 08:10
Alexandr Romanovici Beleaev e un maestru al genului de literatură ştiinţifico-fantastică. Are meritul de necontestat că romanele sale declanşează o serie întreagă de întrebări despre moralitate, normalitate, despre ce avem voie să facem în viaţa noastră şi cât avem voie să ne băgăm în vieţile altora, chiar dacă scopul pentru care am face-o poate părea cât se poate de nobil: salvarea, cu orice preţ, a vieţilor omeneşti. Oare vor avea vreodată urmaşii noştri dreptul ca în dorinţa de a salva vieţi să lase doar capul viu, conectat la aparate, restul corpului fiind înmormântat sau incinerat?
 
Acţiunea romanului se desfăşoară la Paris. Începutul e destul de „horror”...
„Capul era fixat pe o placă pătrată de sticlă, susţinută de patru picioruşe înalte şi lucitoare de metal. De la arterele şi venele retezate porneau tuburi care, trecând prin găurile făcute în sticlă, se uneau câte două şi duceau la baloane." 
"Un tub ceva mai gros ieşea din gât şi comunica cu un cilindru enorm. Cilindrul şi baloanele erau prevăzute cu robinete, manometre şi o mulţime de alte aparat, de care Laurent nu mai văzuse încă.”
 
Cum ar fi dacă generaţiilor viitoare li s-ar „pregăti” o asemenea posibilitate de supravieţuire?
„Capul privea la Laurent atent şi mâhnit, clipind din pleoape. Nu încăpea nicio îndoială: capul despărţit de trup trăia o viaţă independentă şi conştientă.”
 
Era capul profesorului Dowell, cunoscut în lumea ştiinţei pentru readucerea la viaţă a unor organe extirpate de la cadavre proaspete. Profesorul Dowell a lăsat confraţilor săi în studiul medicinei libertatea de a face după moartea sa orice fel de experiment ştiinţific. 
„Prefer ca în cadavrul meu să scormonească nu viermii, ci un prieten savant.”
 – spunea profesorul Dowell
 
Capul profesorului avea raţiune. Marie Laurent avea în fiecare dimineaţă grijă de cap. Într-o zi îi spuse:
„Uitaţi-vă ce frumos străluceşte soarele, de parc-ar fi primăvară.”
 
Dintr-o dată, 
„Colţurile buzelor profesorului Dowell se lăsară în jos cu amărăciune. Ochii priviră mâhniţi la geam şi se opriră asupra domişoarei Laurent.”
 
Profesorul Dowell, sau mai exact capul său, avea de ce să fie trist...
„Mă chinuiesc aievea şi senzaţii false. Oricât ar părea de straniu, dar uneori am senzaţia că-mi simt corpul. Pe neaşteptate mă cuprinde dorinţa să respir cu tot pieptul, să mă întind, să-mi desfac braţele, cum face un om ce-a stat prea mult în aceeaşi poziţie. Iar alteori simt o durere podagrică în piciorul stâng.”
 
Să medităm cum ar fi dacă aşa ceva chiar ar fi posibil...
„Pierzându-mi corpul, eu mi-am pierdut lumea, toată această lume imensă şi minunată a lucrurilor pe care nu le observam.”
 
Purtaţi de griji, de probleme şi de dorinţa de mai bine, de mai mult, să ne gândim la profesorul Dowell care spunea tinerei doctoriţe Marie Laurent care-l îngrijeşte:
„O, aş schimba cu plăcere existenta mea himerică de acum pentru unica bucurie de a simţi în mână greutatea unui simplu bolovan.”
 
Capul fără trup mai are o singură plăcere de natură fizică:
„De-ai şti ce plăcere îmi face atingerea buretelui dimineaţa, când îmi speli faţa. Căci palpabilitatea e singura posibilitate de a mă simţi în lumea lucrurilor reale... Tot ce pot face singur, e să-mi ating buzele uscate cu vârful limbii...” 
 
Văzând starea doctorului Dowell, un renumit savant care a lucrat la salvarea unor capete de oameni ca singura posibilitate de supravieţuire după...moarte, domnişoara Laurent se „descoperă” pe sine:
„Apoi Marie începu să-şi pipăie umerii, genunchii, mâinile, sânii, îşi înfipse degetele în părul des  şi şopti: 
— Doamne sfinte! Ce fericită sunt! Ce multe am! Cât sunt de bogată! Şi n-am ştiut până acum, n-am simţit acest lucru!” 
    
În clinica particulară a doctorului Kern, fost asistent al doctorului Dowell sunt şi alte capete. Şi multe, multe probleme pentru cei loviţi atât de neaşteptat de soartă. Interesant că toate capetele rămase fără trup îşi păstrează raţiunea! Thomas Bouche se gândeşte:
„Numai cu capul n-o să-ţi câştigi o bucată de pâine. Am nevoie de mâini. Fără mâini şi fără picioare nu te primeşte nimeni la lucru... Când o să ies de la spital... Ptiu!... Nici n-o să am cu ce ieşi. Ce-o să mă fac?” 
 
Alte capete reacţionează mult mai vehement când se văd în noua şi atât de nedorita situaţie:
„Capul lui Briquet, aşa o chema pe femeie, reacţionă mai furtunos la învierea sa. Când îşi reveni cu totul şi putu să vorbească, începu să strige răguşit, implorând ca mai bine să fie omorâtă decât lăsată aşa schiloadă.”
 
Cochetăria feminină nu poate lipsi niciun moment, în nicio ocazie. E bine că-i aşa. E normal să fie aşa!
„Privindu-se în oglindă, Briquet se studie îndelung şi serios. 
— Înfiorător!... Aş putea să te rog să-mi aranjezi părul? Nu mă pot pieptăna singură...” 
 
Domnişoara
„Briquet avea capricii, cerea în fiecare clipă oglinda, inventa coafuri noi, cerea să i se rimeleze ochii, să i se fardeze obrajii. O enerva neîndemânarea lui Laurent, care nu putea nicidecum pătrunde în tainele cosmeticii.” 
 
Nu întâmplător autorul alege trei capete din trei medii sociale diferite. Creierul obişnuit cu activitatea specifică lui – gândirea – s-a adaptat cel mai uşor la nedorita situaţie.
„Capetele lui Thomas şi Briquet se adaptau la noua lor existenţă şi mai greu decât capul lui Dowell. Creierul acestuia se ocupa acum cu aceleaşi cercetări ştiinţifice care îl interesaseră şi până atunci. Thomas şi Briquet erau oameni simpli, şi fără corp existenţa lor nu avea niciun rost. Nu era deci de mirare că foarte curând căzură în depresie.” 
 
Fostul asistent al doctorului Dowell, devenit acum profesorul Kern, după ce a „împrumutat”
descoperirile făcute de Dowell, demascat până la urmă în răutatea lui, are totuşi o uşoară urmă de înţelegere a situaţiei în care se găseşte o femeie:
„De când profesorul Kern îi promisese lui Briquet un corp nou, dispoziţia ei se schimbă brusc. Coşmarurile n-o mai chinuiau. Acum nu se mai gândea la viaţa de apoi. Toate gândurile ei erau îndreptate spre viitoarea ei viaţă pământească.“
 
Capetele rămase fără corp gândesc în continuare ca şi cum ar avea posibilitatea să se folosească de trupurile pe care le-au avut şi care le-au fost atât de utile.  
„Thomas nu era făcut să trăiască numai cu gândul. Ca să se simtă bine, el trebuia să lucreze, să se mişte, să ridice greutăţi, să-şi obosească trupul vânjos, apoi să mănânce  şi să doarmă buştean. Dar sub el se vedeau doar picioarele mesei.” 
 
Urmează în roman o serie de întâmplări extraordinare, parcă ar fi scenariul unui film poliţist cu un super erou din zilele noastre. Citindu-l, le veţi afla. Nu mai adaug niciun amănunt. Fac doar precizarea că romanul  „Capul profesorului Dowell” a fost scris cu...cap şi ne dă serios de gândit!
 
 

Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact