Din păcate, acum nu mai avem prea mulţi sportivi de talie mondială pe care să-i însoţim cu inima şi cu gândul nostru când sunt angrenaţi în competiţii de renume pe tot globul pământesc. Poate unu-doi pe la sporturile individuale. Unde-i Ilie Năstase din perioada 1970-1973? Ce să mai vorbim de sporturile de echipă? Unde-i handbalul de-altădată? Unde-i voleiul de-altădată? …şi lista-i prea lungă…

 

Acum doar Simona Halep ne mai face să ne abatem gândurile de la Marea Neagră şi flota noastră scufundabilă (dacă a mai rămas ceva de scufundat...), de la corupţia care pare de nestăvilit, de la asfaltul turnat pe ploaie, de la copiii abandonaţi de la naştere sau vânduţi pe câţiva bani, alţi bani decât ai noştri, etc.

Când Halep a ajuns în finală la Roland Garros anul trecut, am scris articolul „Acum ori...altădată!” N-a fost „acum” – devenit iremediabil prin trecerea timpului, „atunci”. Din păcate, sunt semne care arată că „altădată” e pe cale să devină „niciodată”.

 

Sunt printre cei care doresc ca sportiva din România (aşa spune despre ea domnişoara Halep) să ajungă cea mai bună din lume. Acum umbra îndoielii nu-mi dă pace…Nu sunt un fost practicant al sportului alb (care tare s-a colorat în ultimii ani...), sau un teoretician care ştie ce trebuie să facă alţii pe teren. Totuşi atitudinea şi declaraţiile Simonei mă pun pe gânduri...

 

Sportiva din România schimbă prea des antrenorii. 

 

„Pe 6 noiembrie 2014, Simona Halep a surprins lumea tenisului după ce a anunţat că a încetat colaborarea cu Wim Fissette. Totul a fost făcut public pe contul personal de Facebook, în timp ce antrenorul belgian a fost anunţat prin sms în legătură cu întreruperea colaborării.”

………………………………………………………………………………………….

„După câteva săptămâni în care nu a avut antrenor, Halep a anunţat, prin vocea managerului Virginia Ruzici, că l-a numit antrenor pe Victor Ioniţă, fostul antrenor al Soranei Cârstea. Pe 25 noiembrie 2014, Halep a anunţat ca va colabora si cu Thomas Hogstedt”

………………………………………………………………………………………………………

„Pe 11 februarie 2015, Halep a încetat colaborarea cu Thomas Hogstedt, antrenor care i-a fost alături in primele trei turnee din 2015 (la Shenzen s-a impus, la Sydney a abandonat, iar la Australian Open a ajuns până în sferturile de finală).” 

 

Sunt câteva informaţii pe care le-am putut citi în rubricile de sport ale ziarelor electronice. Oare la tenis nu contează continuitatea colaborării cu antrenorul? La fotbal, de exemplu, da. Clubul Manchester United ar fi o bună sursă de inspiraţie…

 

Cel mai mult mă pune pe gânduri atitudinea Simonei când iese învinsă de pe teren. Niciodată nu-i supărată pe ea. După înfrângerea din sferturile de finală de la Australian Open, domnişoara Halep a declarat:

"A fost o zi proastă, ea a jucat bine, a jucat un tenis diferit, pentru că nu mă aşteptam să joace aşa tare, mă aşteptam să joace mai moale. M-a încurcat mult şi a bătut. Are meritul victoriei. Nu întotdeauana ai o zi bună".

 

Să ne înţelegem: când eşti pe locul 3 în lume, nu te poţi aştepta la altceva decât la o mobilizare exemplară a tuturor adversarelor întâlnite, care dintr-o victorie asupra Simonei Halep fac un moment de vârf al carierei lor. Să declari că nu te aşteptai ca adversara să joace aşa de tare înseamnă că ori laşi tenisul de înaltă performanţă pentru alţii, ori îţi schimbi echipa tehnică de lângă tine, care nu ştie sau nu poate să-ţi dea cele mai bune sfaturi înaintea şi în timpul meciului. Poate pe Simona a surprins-o dârzenia rusoaicei care a învins-o categoric (6-4;6-0), dar antrenorul (nu mi-e foarte clar care era la ora meciului), sau managerul Virginia Ruzici?

 

După meci, fosta mare tenismană americană Lindsay Davenport declara:

„Simona Halep a jucat de parcă nici nu şi-ar fi dorit să fie pe teren.”

 

Aici e marea problemă: Halep nu se enervează, nu dă cu racheta de pământ, nu simt la ea dorinţa de a câştiga meciul, indiferent cine i-ar sta dincolo de fileu. Vă aduceţi aminte de Ilie Năstase când era cel mai bun tenisman al lumii? Rupea racheta de tenis lovind-o de suprafaţa de joc, vocifera, răspundea arbitrilor, înfrunta spectatorii, dar juca un tenis de mare clasă! Voia să câştige, se lupta pentru fiecare punct din meci.

 

Acum Simona Halep e mulţumită. Din Australia a venit cu 430 de puncte WTA şi o sacoşă cu 240.000 de euro. Mai e mulţumită şi pentru că... nu-i dezamăgită. Adică nici supărată, nici dornică de a ajunge mai sus.

"Nu sunt deloc dezamăgită şi nu cred că am de ce, un sfert de finală de Grand Slam e un rezultat bun, cu care pot să mă mândresc, deoarece nimeni din România nu a mai făcut sferturi de vreo zece ani. E al doilea an la rând şi sunt foarte mândră de ceea ce am jucat acolo şi de ce am realizat şi la Shenzhen". 

 

Cu antrenorul nou lucrurile se prezintă foarte bine:    

"Eu zic că merge foarte bine colaborarea cu Victor Ioniţă, am o echipă bună sunt fericită cu echipa mea şi am avut un start bun aşa că am încredere că aşa va fi în viitor."    

 

Poate merge foarte bine colaborarea cu antrenorul din România (să folosesc şi eu formularea Simonei), dar noi am vrea să-l revedem pe marele Ilie Năstase „reîncarnat” într-un corp de femeie care are talent de mare jucătoare de tenis, dar care mai trebuie să mai facă ceva pentru a fi prima în lume: să intre pe teren cu dorinţa de victorie şi să se aştepte că şi adversara ei doreşte acelaşi lucru. Iar dacă trebuie, să se enerveze din când în când! Altfel, nu va trece de sferturi, sau, altfel spus, altădată va însemna niciodată!