logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Vise cu dinţi (proza scurta) de Crina Voinaghi (recenzie de Horia Picu) PDF Imprimare Email 1304 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 08 Februarie 2015 07:36
Povestirea fantastică a scriitoarei Crina Voinaghi te face să-ţi pui întrebarea: e doar imaginaţie, sau sunt momente de viaţă retrăite şi transcrise acum în forma lor literară?
Dacă e doar imaginaţie, fără niciun element real, trăit, admir compoziţia de înalt nivel pe care am citit-o! Dacă e transpunerea unor momente de viaţă, aşternute pe câteva pagini, empatia mă conduce imediat la amintirile Crinei Voinaghi şi la o cugetare a lui Octavian Paler, care spunea că există un timp când râzi şi apoi vine alt timp când îţi aduci aminte c-ai râs. Până la urmă, orice amintire ajunge să doară cândva...Împletirea între real şi fantastic e minuţios realizată în proza scriitoarei. Trecerea de la vis la realitate se face cu multă delicateţe. 
 
„La capătul holului era camera lui Buni  [...]. Toate erau la locurile lor, focul ardea in sobă, nişte cartofi se coceau în cuptor si bunica stătea pe pat si tricota ceva.”
Bunica rămâne poate cea mai dragă fiinţă pentru mulţi dintre noi...Ce păcat că totul se termină într-o zi...Ce dureros că există şi acea inevitabilă ultimă zi...
„Doar eu i-am pregătit hainele de înmormântare si am plâns când băteau cuiele în sicriu. Şi tot eu trăisem fără ea în ultimii 15 ani.”
 
Imaginaţia clocotitoare a scriitoarei se simte de multe ori  în această povestire.
„Am văzut cum efectiv dulapul îşi şterge două picături de apă de pe sertarele de sus ce-i apăruseră cred, din cauza stresului provocat de ţârâitul alarmei. Nu mă trezisem bine încă. Camera se schimbase. Dulapul stătea acum drept şi grav dar vedeam cum un tablou se lichefiază, nu-i plăcea locul pe care i-l atribuisem pe perete. Sper să nu-şi dorească totuşi podeaua.” 
 
Aşa cum ne-am obişnuit deja, elementele fantastice se împletesc cu eleganţă cu realul. Tabloul pe care aproape că reuşim să ni-l imaginăm „scurgându-se” de pe perete, e, de fapt, o amintire vie de la tata. Amintire şi durere. Dacă nu durere, cel puţin melancolia unor frumoase, dar apuse  vremuri...
„Ţineam la el, tata mi-l cumpărase într-o zi când plângeam în camera mea şi el m-a întrebat de ce plâng.”
 
În povestire se  trece uşor de la vis la realitate. 
„La început era simplu, visam doar noaptea, mă trezeam si trăiam realitatea. Visele erau evadarea mea, era plăcut, făceam mai bine faţă zilelor, aveam o realitate în plus pe care creierul meu o construia în fiecare noapte, cum voia el. Era excelent. Ca şi cum aş  fi trăit două vieţi. Reuşeam să fac diferenţa între vis si realitate. Acum a devenit mai complicat.”
 
Creierul nostru ne protejează „fabricând” visele de care avem nevoie pentru a suporta mai uşor realitatea pe care n-o putem schimba sau măcar modela după voia noastră
„Şi în curând nu îmi voi mai aduce aminte de Buni si de cum mă striga. Doar dacă o voi visa dar de asta nu voi mai fi sigură. Poate nici nu voi mai simţi nevoia. O lume fabricată. Cu o Buni cum 
o voi vrea eu.”
 
Povestitoarea spune destul de clar, un lucru demonstrat ştiinţific: nu putem supravieţui fără să intrăm din când în când în lumea viselor. Fără vise, 
„creierul meu se va sătura de inventat şi voi muri.”
 
Se poate şi mai rău...
„ Până atunci poate voi muri de foame. Voi mânca doar in vis. Voi vorbi singură pe stradă crezând că visez si oamenii se vor uita ciudat la mine. Poate voi sfârşi într-un salon alb zgâriind pereţii cu unghiile.”
 
O decepţie - dureroasă ca orice decepţie, dar poate cea mai dureroasă dintre  toate  e cea din dragoste – dă ocazia scriitoarei să se manifeste din plin în imaginar şi în metafore absolut admirabile:
„Când Mihai a plecat, [...] era atât de preocupat să scape încât nici măcar nu a observat că eu stăteam impasibilă cu sufletul desfăcut ca un puzzle care nu forma nicio imagine, cu piesele azvârlite de colo colo de o voinţă care nu ieşea la suprafaţă. Si după ce a plecat m-am aşezat pe pat, am lăsat lacrimile să-mi curgă vreo 3 minute, parcă era un robinet pe care puteam să-l opresc oricând, după care, cu toate piesele zornăind în mine, am ieşit să caut un suflet pe lângă ghenele de gunoi. Aşa l-am găsit pe Piţu.”
 
Mama...Aşa cum te poate judeca un copil, fără să spună nimic, dar mai profund poate ca un om mare... 
„Mama... Cândva mă lua în braţe când aveam febră şi mă legăna cântându-mi melodia aia fără versuri. Nu înţelegea când mă durea sufletul dar înţelegea când mă durea ceva palpabil. Nu recunoştea niciodată atunci când greşea şi voia să aibă tot timpul dreptate.”
 
Mama, aşa cum o vede scriitoarea, 
„se va enerva, va plânge, îmi va face morală, va folosi faza cu „ţi-am zis eu” dar îmi va spune când sunt trează, nici măcar nu va trebui să-mi dea o palmă, voi şti pentru că pe ea nu o visez niciodată, îmi va face un program, iar cu timpul, poate voi reuşi să trăiesc în realitatea celorlalţi cu tot ce-mi oferă, bun sau rău, să o fac să fie şi a mea.” 
 
Scriitoarea se vede, în final, intrând în jocul celor care nu pun mare preţ pe imaginar.
„Nu voi mai întoarce oamenii pe dos şi voi avea mâini frumoase, fără cicatrici.”
 
Eu cred că astfel de scriitori ar trebui să continue să ne întoarcă „pe dos”. Poate ne-am putea vedea mai bine aşa...Mult mai bine decât în oglindă sau în ochii celor care văd numai ce vor să vadă...
 
AUTOR: Horia Picu
www.sighet-online.ro
 
NOTA: Proza scurta "Vise cu dinti" face parte din antologia Incubatorul de condeie 2014 si poate fi descarcata de AICI.
 
 

Share
Ultima actualizare Duminică, 08 Februarie 2015 08:45
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


Ultimele anunturi

Linkuri

Parteneri

.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact