Călin Georgescu este membru al Clubului de la Roma Internaţional şi o personalitate ataşată sincer conceptului dezvoltării durabile. Fost consilier şi secretar general în Ministerul Mediului şi fost reprezentant al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), este actualul preşedinte al Clubului de la Roma pentru Europa, Centrul European de Cercetare, cu sediul în Germania (ERC). Călin Georgescu a coordonat „asamblarea“ – pentru Guvernul României – a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) în anii 1999 şi 2008. Este autorul volumului Pentru un ideal comun (2012) şi coautor la România 2020 (1998), Reprofesionalizarea României (2008), Şansa României – oamenii (2009), România post-criză (2010) şi România după criză, Reprofesionalizarea (2010).

Numele domniei sale a fost vehiculat, în diverse momente critice, pentru poziţia de prim-ministru al Guvernului României. Este o personalitate „intermitent“ vizibilă a grupului de tehnocraţi din umbră, care consideră că au soluţii pentru noi toţi.

Revăzându-l în urmă cu câteva săptămâni într-o emisiune de televiziune şi având convingerea fermă că prosperitatea ţării o pot aduce doar tehnocraţii, i-am solicitat un interviu, pentru a analiza strategia domniei sale pentru progresul României, de fapt pentru a clarifica/ detalia unele din ideile, intenţiile şi direcţiile prezumptiv pozitive pe care le-a inclus în Proiectul de ţară – România.

IM: Domnule Călin Georgescu, pentru început o întrebare pentru „liniştea“ generaţiei noastre: care sunt diferenţele/ asemănările dintre „societatea multilateral dezvoltată“ şi „societatea dezvoltată durabil“?

CG: „Societatea multilateral dezvoltată“ era proiectul utopic al industrializării de tip comunist bazat pe teroare, dezrădăcinarea populaţiei din mediul rural însoţită de „sistematizarea satelor“, lucrări faraonice, (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului etc.), dezvoltarea nesustenabilă a petrochimiei, siderurgiei şi a „industriei, cu pivotul ei – industria constructoare de maşini“. Comuniştii au construit o economie de tip extractiv folosindu-se de o forţă de muncă înrobită şi de creditul cămătăresc, obţinut de la instituţiile financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială). Desigur, economia comunistă nu era chiar un morman de fiare, cum s-a spus după 1990 – dar nu aceasta este problema. Atât comunismul cât şi continuarea lui de după decembrie 1989 – capitalismul neoliberal, experimentat în forme sălbatice în România post-comunistă, sunt sisteme bazate pe înrobirea persoanei umane şi a naturii. Omul şi natura au fost transformate în simple „resurse“ menite să fie exploatate până la epuizare, iar profitul realizat s-a concentrat la vârf (statul nomenclaturist – în comunism, elita corporatist-financiară – în economia neoliberală, adică economia de azi din România). De aici, dezastrul ecologic şi dramele umane care însoţesc ambele sisteme. De fapt, este vorba de un balaur cu două capete. Spre deosebire de aceste false proiecte, economia civică pe care o propune proiectul meu de ţară presupune o adevărată revoluţie a sustenabilităţii. Aceasta presupune să gândim în termenii Vieţii şi ai Adevărului. Revoluţia bolşevică şi revoluţia neoliberală a globalismului sunt inginerii sociale şi economice în care omul şi natura sunt simple instrumente exploatate în vederea unui scop exterior lor. Revoluţia sustenabilităţii este complet diferită. Cuvântul „revoluţie“ revine la vechiul lui sens de „revolutio“, de restaurare a unei condiţii de care omenirea s-a îndepărtat în mod nesăbuit. Sustenabilitatea, dezvoltarea durabilă, concep Pământul ca pe o planetă vie. Omul şi natura se află împreună, într-o comunitate a vieţii căreia nu i se poate aplica logica utilitarismului. Omul nu poate exista nici în afara, nici împotriva naturii.

IM: Pentru a ne focaliza pe conceptul aplicabil secolului XXI, spuneţi-mi, vă rog, care sunt indicatorii dezvoltării durabile?

CG: Societatea umană este parte din Marea Economie a naturii – şi nu invers. Economia modernă a transformat însă natura în „capital natural“ şi a supus-o legilor economiei globale. Potrivit acestei logici instrumentale, natura poate şi trebuie să fie monetarizată, ca oricare altă „resursă“. Economia comunistă de ieri şi cea neoliberală de astăzi explică totul în termenii maşinii, care nu are are altă valoare decât cea utilitară. De pildă, agricultura şi silvicultura sunt tratate ca nişte… exploatări miniere. Solul şi pădurea trebuie stoarse până la ultima picătură! Despre ce vorbim aici? Evident, de nişte economii ale morţii. Dezvoltarea durabilă este însă un proces viu, ea readuce economia la izvoarele vieţii. Întreaga viaţă de pe pământ depinde de energia solară. Dezvoltarea durabilă este dependentă de sistemele vii ale planetei. Doar organismele vii sunt capabile să capteze energia solară, să o convertească şi să o concentreze în forme diverse şi folositoare. Aşadar, dezvoltarea durabilă se bazează pe sustenabilitatea sistemelor vii, inclusiv microorganismele, insectele, plantele, animalele şi oamenii. Dacă ar dispărea albinele, s-ar sfârşi viaţa pe Pământ. Vechiul sistem economic s-a dovedit eficient în a exploata energia înmagazinată în sol, apă, aer, plante, animale şi oameni („forţa de muncă“). Totul era evaluat în funcţie de „valoarea prezentă“, nicidecum în funcţie de valoarea lăsată moştenire generaţiilor viitoare. Dezvoltarea durabilă reduce la minimum procesele extractive, distructive şi pune accentul pe procesele de regenerare şi restaurare a vieţii.

IM: Cum vedeţi anulat decalajul de productivitate dintre România şi celelalte ţări dezvoltate, în lipsa unor investiţii masive, constante şi neîmpovărătoare?

CG: În primul rând, trebuie precizat ce înţelegem prin „productivitate“. Marile corporaţii sunt foarte productive când e vorba de a extrage bogăţia din resurse pentru a-şi maximiza profiturile. De pildă, multinaţionalele sunt foarte eficiente în a tăia pădurile. Când au pătruns în România, prima lor grijă a fost să-i înarmeze pe români cu drujbe în lupta contra buştenilor. „Flexibilizarea pieţei muncii“, un indicator al productivităţii neoliberale, se realizează prin creşterea şomajului şi prin scăderea veniturilor majorităţii populaţiei. „Reducerea costurilor“, altă marotă a sistemului economic actual, presupune costuri externalizate (adică aruncate în cârca altora), precum cheltuielile de combatere a poluării rezultate în urma unor procese de producţie specifice. Cu cât România devine mai mult o colonie neoliberală, cu atât creşte „eficienţa“ distrugerii patrimoniului natural şi a înrobirii forţei de muncă. Pe noi, cetăţenii României, nu ar trebui să ne preocupe cum să eficientizăm un sistem care înrobeşte natura şi persoana umană. Scopul nostru este să fim oameni demni, nu sclavi. Trebuie să construim un sistem economic în care proprietatea productivă să fie larg răspândită. Când românii vor depinde de propria lor muncă, atunci când vor deveni proprietarii bogăţiei pe care o crează, abia atunci vor avea o economie cu adevărat productivă. Proprietatea productivă este, în România, o noţiune lipsită de conţinut, aşadar nu putem discuta de un decalaj. În zadar investim în România, atâta timp cât statul român nu asigură comunităţilor, începând cu comunitatea cea mai mică, familia, accesul la proprietatea productivă şi la mijloacele prin care şi-o pot spori, mijloace precum educaţia permanentă, credite ieftine şi pieţe cu adevărat libere. Iar aici, problema este una singură: statul. Statul, în România, este captiv, el nu mai există. S-a privatizat, prin urmare s-a rupt de social, de cei amărâţi. În România, asistăm astăzi la o descalificare a marilor concepte care au format civilizaţia – unul dintre ele fiind statul.

IM: Ce înţelegeţi prin proprietate productivă, prin capitalism „la firul ierbii“?

CG: Marea problemă a sistemului capitalist, ca şi a celui comunist, este opoziţia dintre capital şi muncă. Ambele sisteme favorizează concentrarea capitalului într-o singură mână (statul comunist) sau în câteva mâini (marile corporaţii), cum se întâmplă astăzi în ţară. Este un fapt dovedit: concentrarea proprietăţii este însoţită de concentrarea puterii şi de distrugerea democraţiei, atât politice, cât şi economice. Acumulând o putere enormă, deţinătorii capitalului şi mijloacelor de muncă, statul comunist şi marile corporaţii (oligarhii din capitalismul de tip post-sovietic) au exploatat după bunul plac „forţa de muncă“. Această situaţie a creat enorme dezechilibre care s-au răsfrânt în mod negativ asupra economiei şi, în final, asupra întregii societăţi. Economia civică pe care o propun rezolvă în mod eficient opoziţia dintre muncă şi capital. Proiectul meu de ţară subliniază importanţa răspândirii largi a proprietăţii, în contrast cu permanenta ei concentare din capitalism şi socialism. În economia civică pe care o propun, cea mai mare parte dintre lucrători urmează să redevină proprietarii capitalului pe care-l crează. Astfel, la sat, ţăranul va fi din nou stăpân. Având propriile unelte şi propriul pământ, acces neîngrădit la piaţa liberă, unde îşi poate fructifica produsele muncii sale, ţăranul român va reface legătura cu pămîntul. Trebuie precizat că economia civică este în primul rând o economie de proximitate. În cadrul ei, proprietatea productivă ţărănească include nu numai uneltele, ci şi natura locală – solul, apa, aerul, animalele – pe care ţăranul proprietar le pune în lucrare în limitele firii. Nu vreau să ascundem adevărul. Mulţi oameni din zona rurală au tăiat pădurile care li s-au retrocedat. Lipsiţi de proprietate productivă timp de decenii, în aceşti oameni s-au dezvoltat instincte de robi şi apucături de slugă hoaţă care se teme de ziua de mâine. Nu este vina lor, ci a unui întreg sistem social şi economic distructiv. Mulţi sunt sclavii societăţii pentru că le-a fost implantată în subconştient teama zilei de mâine. Rezultatul muncii lor nu a produs plusvaloare – nici materială, nici a conştiinţei.

IM: Economia civică este cumva un alt nume pentru economia socială? Ce şanse ar avea în România o astfel de economie?

CG: Economia civică nu trebuie confundată cu „economia socială“. Aceasta din urmă nu-i decât un apendice caritativ al sistemului neoliberal – o formulă politic corectă de aducere în atenţie a minorităţilor (etnice, religioase etc.). Cât despre şansele de izbândă ale economiei civice, pot spune că ele depind în primul rând de voinţa noastră de a fi din nou stăpâni în casa noastră. Ţara trebuie să redevină a noastră, pentru asta trebuie să luptăm.

IM: Există ţări care aplică modelul „economiei civice“?

CG: Sigur că există! Să menţionăm însă că economia civică ţine mai mult de morală şi de o viziune comunitară asupra vieţii şi abia apoi de ştiinţă. Economia nu este o extensie a tehnologiei, ci o prelungire firească a vieţii în comunitate. Vedem, de aceea, materializări ale ei în special în ţările Europei nordice, dar şi în Europa Centrală. România însăşi are în acest sens, în perioada intrebelică a lui Ion Mihalache şi Virgil Madgearu, un glorios trecut. În zilele noastre, Germania face mari eforturi în direcţia unei economii civice.

IM: Cât de gravă este... sărăcia naţională? Dar sărăcia globală?

CG: Peste 45% dintre români trăiesc sub pragul sărăciei. Aceasta este consecinţa directă a aplicării modelului neoliberal extractiv, pe care toţi politicienii români l-au susţinut în mod necondiţionat. Şi stânga, şi dreapta din România au greşit enorm preluând politica neoliberală de jaf şi distrugere premeditată. Şi-au dat mâna când a fost vorba să-i lipsească pe români de autonomia economică şi de demnitate. Neoliberalismul se comportă peste tot la fel, el este modelul economic care a dus omenirea în criză şi tot el o menţine în această criză de sistem. Fiecare al patrulea om spune „mi-e frică“ şi fiecare al patrulea om spune „mi-e foame“. În lume, niciodată inegalitatea nu a fost mai mare ca acum. Primii cei mai bogaţi 85 de oameni din lume deţin o avere echivalentă cu cea a celor mai săraci 3,5 miliarde – adică o jumătate dintre locuitorii planetei. Modelul economiei civice este singurul capabil să sature foamea fară să vândă sufletul, să genereze bogăţie fără să creeze conflicte sociale.

IM: Oare nu vă contraziceţi când susţineţi – în unele intervenţii – dezvoltarea micilor fermieri, vizavi de prevederea din SNDD care propune „Reducerea gradului de fragmentare a suprafeţei agricole şi stimularea concentrării fermelor de mici dimensiuni“?

CG. Eu susţin în primul rând gospodăria ţărănească. Pentru mine, „micul fermier“ înseamnă ţăranul care are o proprietate productivă. Nu vreau să transform acest ţăran în capitalistul neoliberal care întreţine o relaţie extractivă cu pământul. Nici nu vreau să-l masific, aşa cum au făcut comuniştii, transformând comunitatea tradiţională a satului într-un colhoz, o entitate artificială creată prin măsuri represive. Neoliberalismul, ca şi marxismul, consideră că ţăranul este un obstacol în calea „progresului“. Ţăranul, dacă vrea să prospere, trebuie să rămână ţăran şi nu să se transforme în altceva – adică în muncitor agricol, „antreprenor“, funcţionar etc. Neoliberalismul vrea să supună satul românesc „revoluţiei pieţei libere“, care este doar un eufemism pentru vinderea terenurilor agricole către străini şi monopolul exercitat de fermele comerciale de tip agribusiness. Satul românesc nu are nevoie de altă ideologie – iar neoliberalismul este în primul rând o ideologie –, ci de apă potabilă, canalizare, infrastructură rutieră, îngrijire medicală şi educaţie. Cu alte cuvinte, are nevoie de o prosperitate rurală durabilă. Această prosperitate este imposibil de realizat când gospodăriile ţărăneşti rămân izolate una de alta şi sunt angrenate într-o luptă cruntă pentru supravieţuire individuală. Ţăranii trebuie să reînveţe să conlucreze pe baza ajutorului reciproc tradiţional. Acest lucru nu este atât de greu de realizat. Individualismul s-a născut la oraş, nu la sat. Spiritul de conlucrare, şi nu competiţia acerbă sunt valorile tradiţionale ţărăneşti. Acest spirit nu a renăscut până acum întrucât clasa politică a avut tot interesul să menţină în săracie şi dezbinare satul românesc. Proiectul meu de ţară creează un cadru favorabil cooperării tradiţionale între săteni. Această cooperare va duce la organizarea unei economii rurale în reţea care va include diverse forme asociative, cum ar fi de pildă cooperativele de distribuţie a produselor agricole. Când dispune de unelte şi capital, gospodăria ţărănească este mult mai eficientă decât marea fermă de tip industrial. Iar pe baza asocierii voluntare, agricultura ţărănească poate practica cu succes activităţi pe scară mai largă. În România este loc suficient şi pentru marea agricultură cerealieră. Bursa europeană a grâului trebuie să revină la Brăila! Reindustrializăm ţara, dar nu în mod haotic, „multilateral“, cum au făcut comuniştii, ci pornind de la prioritatea dezvoltării agriculturii ţărăneşti. În 2020, când omenirea se va confrunta cu o teribilă criză a hranei, România ar putea vinde hrană sănătoasă nu pe valută, ci pe lingouri de aur.

IM: Cât de sustenabilă este „coeziunea socială“ într-o ţară segregată de incultură, egoism şi prejudecăţi?

CG. Coeziunea socială a fost distrusă cu bună ştiinţă, după un plan bine pus la punct, de subminare a identităţii naţionale, de deculturalizare şi relativizare a valorilor morale şi spirituale. Dacă vom anihila acest plan diabolic, coeziunea socială se va reface rapid. Dezbinarea nu este ceva ce ţine de firea noastră, de fibra neamului românesc, ea a fost impusă prin inginerie socială, atât sub comunişti, cât şi sub neoliberali.

IM: Cum poate să devină România „un exemplu european de utilizare şi de conservare raţională a resurselor“ când ea a fost, dimpotrivă, cel puţin până azi, un tărâm al ilegalităţilor, al retrocedărilor şi defrişărilor abuzive de păduri, vânzări trucate de zone bogate în resurse subterane, transferuri ilicite de proprietăţi etc?

CG: Acest lucru se va realiza atunci când vom stârpi hoţia, iar hoţii nu vor fi doar băgaţi în puşcărie, ci li se vor confisca averile ilicite. Cu banii astfel recuperaţi, vom putea recapitaliza băncile populare, ale căror strategii investiţionale nu vor urmări doar eficienţa economică, ci şi tiparele etice. Când oligarhii noştri se vor converti, de voie sau de nevoie, în milionari virtuoşi, folosindu-şi banii şi pentru propăşirea ţării. Când, prin întoarcerea la izvoarele vieţii şi ale adevărului, prin prosperitatea dobândită în baza răspândirii largi a proprietăţii, poporul român va simţi din nou vibraţia veşniciei lui.

IM: Nu cred că există în lume vreo societate care să nu-şi propună „asigurarea bunăstării şi satisfacţiei personale“ a membrilor ei. Puţine reuşesc, însă. Cum au reuşit cei care au... reuşit?

CG: Asigurarea durabilă a bunăstării şi a satisfacţiei personale a oamenilor a existat doar acolo unde proprietatea productivă a fost larg răspândită. Societăţile în care bogăţia s-a acumulat la vârf au degenerat în despotisme. Majoritatea americanilor visează să-şi deschidă propria afacere, nicidecum să lucreze într-o mare corporaţie. Românii echivalează SUA cu imperiul corporatist, uitând sau neştiind că America profundă continuă tradiţia „republicii micilor proprietari“ a preşedintelui Thomas Jefferson. Până în 1950, chiar şi centralizata Franţă a avut o economie formată din mici firme şi ateliere. Regiunile Toscana şi Emilia-Romagna din Italia sau regiunea Mondragon din Spania cunosc o prosperitate peste media Uniunii Europene datorită faptului că practică un model de economie civică. În privinţa metodelor de distribuire a proprietăţii productive, nu trebuie să inventăm roata. Există multe exemple de succes în lume pe care România le-ar putea urma, desigur, adaptate la condiţiile noastre.

IM: China respectă conceptul dezvoltării durabile?

CG: China doreşte doar supremaţia mondială prin exploatarea la sânge a capitalului natural şi uman şi prin imitarea modelului consumist. Asta va aduce deservicii imense întregii omeniri în viitorul apropiat. Nimic nu este mai diferit de conceptul de dezvoltare durabilă decât actualul model chinezesc, care vrea să împace două tipare politice şi economice aparent incompatibile: centralismul comunist şi eficienţa capitalistă. Rezultatul este o ţară cu un aer irespirabil în oraşele cu care se mândreşte, o ţară în care plantele sunt fecundate cu pipeta pentru că i-au murit albinele… Dacă albinele sunt un simbol al sănătăţii naturale durabile, populaţiile văzute doar ca roiuri ascultătoare şi productive nu sunt, cu siguranţă.

IM: Care este explicaţia succesului ţărilor emergente, care înregistrează creşteri economice constante, spectaculoase?

CG: Eticheta de „emergente“ aplicată unor ţări care vin tare din spate, investind mai puţin în ştiinţă şi mai mult în tehnologie, imitând, fie că li se potriveşte, fie că nu, exemplul de societate consumistă şi de economie extractivă al Occidentului, este înşelătoare. „Emergenţa“ presupune, şi în fizică, şi în biologie, de unde vine conceptul, ieşirea, prin dezvoltare, dintr-un mediu şi lansarea în altul, nou. Or, pentru noi, într-adevăr superioară faţă de paradigma creşterii nu este decât aceea a sustenabilităţii, în cadrul căreia „creşterea“ nu vizează aspectele cantitative, PIB-ul şi cifrele referitoare la indici economici, cât un nivel de bunăstare atins fără a forţa prezentul şi fără a periclita viitorul – o prosperitate organică, naturală, pe care mă tem că a doua jumătate a secolului al XX-lea a aruncat-o, cu nedisimulat dispreţ, în lada, neconsumistă, a istoriei. Dacă doriţi explicaţii pentru emergenţa modelului extractiv, priviţi spre trecut; dacă doriţi emergenţa modelului sustenabil, scrutaţi viitorul!

IM: Faceţi, pe bună dreptate, referire la mediul naţional de afaceri. Ce i se oferă mediului de afaceri, în afară de sloganuri şi aprecieri simbolice?

CG: Umilinţă! Dacă eşti întreprinzător şi zeci ori sute de oameni depind de tine, iar statul nu face altceva decât să-ţi pună piedici legislative, administrative şi fiscale, cum altfel poţi interpreta asta decât ca indiferenţă şi dispreţ pentru actul tău uman şi patriotic? Din fiecare leu câştigat, 80 de bani trebuie plătiţi la stat ca taxe şi impozite. Iar acesti bani produşi prin munca ta nu se văd nicăieri! Mediului de afaceri nu i se oferă nimic bun, şi este o minune să vezi firme româneşti care, prin eforturi uriaşe, se menţin pe piaţă lucrând corect.

IM: Cum poate fi făcută „evaluarea şi corectarea performanţei efective a autorităţilor locale“ când totul se subordonează politicului?

CG: În 25 de ani, eu am văzut, cu foarte puţine excepţii, doar promovarea malignă a incompetenţei la nivel local. Politicul a fost promovat cu atâta obstinaţie încât a dezumanizat societatea şi ne-a scos din rădăcini, generând doar sărăcie, lipsă de încredere şi hoţie generalizată. Politicul se instalează la putere cu un singur scop: deturnarea banului public. Acesta a fost „exemplul“ dat societăţii.

IM: Daţi-mi, vă rog, 2-3 măsuri concrete prin care se poate, pe termen scurt, stimula iniţiativa la nivel local.

CG: Necesarul de hrană este asigurat de producţia locală, meşteşugurile care pot acoperi nevoile locale trebuie sprijinite primele, iar investiţia în educaţie, adică în vocaţia copilului o consider o prioritate absolută.

IM: Propuneţi crearea unui Fond Suveran, destinat românilor. Nu credeţi că va fi la fel de uşor de „deturnat“ pe considerente... politice?

CG: Dacă ai un conducător de glie nu se va întâmpla aşa ceva.

IM: La capitolul „Ce propunem“, faceţi apel la „conlucrare şi dăruire“ pentru renaşterea micilor comunităţi. Nu cred că este suficient. Micile comunităţi au nevoie, la fel ca orice alt grup, mai mare sau mai mic, de... finanţarea propriilor proiecte. De unde bani?

CG: Economia de proximitate nu are nevoie în primul rând de mulţi bani, ci mai degrabă de moralitate. Pe de altă parte, banii se găsesc la hoţii din politică, ale căror averi trebuie confiscate. Nu sunt bani pentru că se fură, dacă nu se va mai fura, vor fi bani.

IM: Propuneţi, foarte corect, în SNDD, „un sistem economic şi social mai echitabil, mai moral şi mai stabil“. Cum îl implementăm?

CG: Prin puterea exemplului! Nimic nu este mai mobilizator decât exemplul personal, singurul care face diferenţa între demagog şi liderul adevărat, între conducătorul cunoscut şi zeflemisit şi cel recunoscut şi urmat.

IM: Dacă ar fi să ne precizaţi trei paşi de bază pentru a schimba situaţia actuală şi a determina un salt calitativ semnificativ pentru dezvoltarea României, care ar fi aceştia?

CG: Disciplină, ordine şi cuvinte puţine.

IM: În situaţiile de criză globală, care este „reţeta“ naţională... anti-colaps?

CG: Vocaţia, dublată de muncă asiduă şi de încurajarea spiritului antreprenorial. Principalul izvor al libertăţii noastre este larga răspândire a proprietăţii. Fiecare copil al acestei ţări, inclusiv cel dintr-o familie nevoiaşă, trebuie să fie încredinţat că odată ajuns la maturitate va avea pământul lui, afacerea lui şi că i se vor recunoaşte invenţiile şi inovaţiile. Că meritul personal, şi nu apartenenţa la un grup de tip politic sau infracţional îi va asigura reuşita în viaţă. Şi că nu va avea multe şanse singur, pentru că, vorba poetului, „puterea se adună din toţi micii împreună“. Muncă şi unire, acestea sunt condiţiile propăşirii.

IM: Care ar fi principiul unificator pentru a asigura o dezvoltare sustenabilă a societăţii româneşti?

CG: Convingerea că azi e mai bine ca ieri şi că mâine va fi mai bine ca azi.

IM: Şi o întrebare de final, mai... uşoară: ne pot aduce apropiatele alegeri prezidenţiale „schimbarea la faţă a României“?

CG: Da, dacă vom lua atitudine şi-i vom face să priceapă şi pe conducătorii noştri că sunt acolo unde sunt pentru că noi i-am trimis şi că am făcut-o ca să ne slujească şi nu ca să le fie lor bine.

IM: Domnule Călin Georgescu, vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi răspuns întrebărilor – destul de numeroase – pe care le-am avut. Sincer să fiu, aş mai avea multe alte aspecte/ subiecte să vă propun pentru analiză, dar, poate, vom continua discuţia în alt context, după alegerile din noiembrie. Vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în activitatea dumneavoastă... globală.

CG: Vă mulţumesc pentru invitaţia de a răspunde întrebărilor şi vă doresc numai bine.

AUTOR: Ion Mariş

www.sighet-online.ro