logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „Turneu la Bolzano” de Márai Sándor PDF Imprimare Email 1299 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 10 August 2014 05:06
„În cameră se făcuse frig, lumânările au ars până la capăt şi fumegau cu un miros înecăcios.”
Din nou, „lumânările ard până la capăt”! Am găsit şi în acest roman propoziţia care-l caracterizează pe Márai Sándor cel mai bine. Un scriitor care a trăit la intensitate maximă viaţa şi care a lăsat după ce el însuşi a ars până la capăt romane care nu pot fi uitate. După „Lumânările ard până la capăt”, vă prezint azi un alt roman al acestui mare scriitor, „Turneu la Bolzano”.
 
Referindu-se la acest roman, autorul precizează că 
„…din biografia eroului nu atât întâmplările romantice m-au interesat, ci mai ales caracterul său romantic.”
 
O evadare spectaculoasă şi Hanul „Cerbul” din Bolzano, faima personajului principal de „Casanova”, dar mai mult decât orice priceperea admirabilă a autorului în arta scrisului, fac din Márai un nume imposibil de trecut cu vederea în biblioteca  lumii. E admirabil modul cum scriitorul descrie sentimente sau întâmplări. Stările emoţionale sunt analizate cu lux de amănunte, cu o abundenţă nemaiîntâlnită de detalii care dau incontestabila valoare a romanelor lui Márai Sándor.
La hanul amintit, Giacomo se odihneşte după o spectaculoasă evadare.
„a dormit până a doua zi la prânz, fără griji, având o expresie liniştită, indiferentă, asemenea unui mort de o zi.”
 
Cunoscut peste tot pentru atracţia pe care o stârnea în jurul femeilor, dar şi pentru modul inteligent cum se descurca în orice situaţie aparent fără ieşire, Giacomo ( tot Giacomo, acelaşi prenume ca al lui Casanova) e admirat de toţi:
 
„numele suspect şi tentant, interesant şi periculos, poleit recent de vestea unei mari aventuri şi a evadării, reprezenta o atracţie pentru poliţia secretă din toate oraşele.”
 
Femeile
„…uneori chicoteau şi izbucneau în râs.[…]  vestea conţinea […] ceva care bucura inimile. Pentru că toată lumea ştia că se află cu un picior în ghearele Inchiziţiei, iar cu celălalt în carcerele de plumb ale închisorii, iar acum cineva demonstrase că omul e mai puternic decât despotismul,[…] decât acoperişul carcerelor de plumb, decât zbirii[…].”
 
Femeile din Veneţia 
„aveau sentimentul că această evadare senzaţională şi tot ce a urmat după ea se întâmplase oarecum şi-n interesul lor. […] ele tocmai de aceea erau femei din Veneţia , ca să nu polemizeze cu sentimentele şi să accepte acel argument tăcut pe care inima, sângele şi pasiunea le şopteşte la ureche.. iar femeile se bucurau că evadase.”
 
De altfel, contele de Parma îi face cea mai elocventă caracterizare:
„…agitaţia e-n tine, la fel cum trăsnetul este într-un nor. Pe unde umbli provoci emoţii şi pasiuni. Reputaţia pe care o ai ajunge peste tot înaintea ta.”
 
Femeile din Bolzano află despre isprava evadatului Giacomo şi vor să-l vadă cu orice preţ, chiar şi atunci când doarme. La hanul unde era adăpostit, femeilor
„le era teamă într-un mod plăcut şi ar fi fost fericite dacă ar fi putut chicoti ca atunci când cineva le pişca de fund.”
 
Márai Sándor alătură nişte cuvinte care în mod normal n-ar încăpea unele lângă altele în aceeaşi frază . La scriitor, această alăturare care pare imposibilă, e un lucru obişnuit, picant chiar, dacă pot folosi o trăsătură specifică bucătăriei ţării de origine a autorului, Ungaria. Un exemplu: una dintre admiratoare
„ar fi avut un chef  nebun să-şi facă o cafea şi să se aşeze cu ibricul în poale în jurul mesei cu picioare aurite, să-l aştepte într-o stare de excitaţie festivă şi de obrăznicie elegantă pe bărbatul străin.”
 
Alt exemplu, câteva pagini mai departe:
„La un moment dat, ochii [bărbatului] s-au deschis larg, începând să lumineze, de parcă într-o cameră întunecoasă cineva ar fi deschis subit ferestrele. Această lumină, care era bucuroasă şi crudă, orbitoare şi neruşinată, curioasă şi confidenţială, le atinse pe femei.”
 
La han, „urmaşul lui Casanova” face primele cuceriri. 
„Tereza, servitoare şi rudă pentru toţi cei de la Hanul „Cerbul”, nu simţi nici un fel de tamă. […] sta aici, abandonându-şi mâna în strânsoarea mâinii bărbatului străin, o strânsoare deosebită, mângâietoare şi violentă, generoasă şi jefuitoare în acelaşi timp.”
 
Autorul romanului descrie fizionomii care se completează cu trăsături de caracter bine conturate:
„…chipul femeii, nasul delicat şi cârn, împodobit cu câţiva pistrui, gura crudă, ca miezul unui fruct rănit şi despicat, […] bărbia drăgălaşă şi infantilă, cele două pliuri dure, de o parte şi de cealaltă, lângă nas şi gură, pe care le modelase viaţa, suspiciunea şi spaima, şi care acum parcă s-ar topi liniştite la atingerea razelor soarelui şi ale braţelor bărbatului străin.”
 
Márai Sándor pune în gândurile personajului său principal o mărturisire care i se potriveşte şi lui. Sau, mai bine zis, este în primul rând a autorului, transmisă peste generaţii prin personajul Giacomo din roman:
„Mă miră că sunt scriitor. Sunt un scriitor deznădăjduit, dar […] nu-mi place să mă plâng, plânsul e în acelaşi timp şi lăudăroşenie. Sunt persoane care stau într-o cameră şi scriu, nu fac nimic altceva. Viaţa le este nefericită, dar totuşi ei sunt scriitorii fericiţi, care trăiesc numai pentru litere, la micul dejun mănâncă un substantiv şi adorm ţinând în braţe un epitet frumos şi cărnos.[…] Apoi sunt cei care mânuiesc pana la fel cum mânuiesc pumnalul şi spada, care scriu cu sânge, care împroaşcă fiere pe hârtie […].”
 
Autorul vorbeşte despre exuberantele clipe ale tinereţii, despre Veneţia şi parfumul ei, locul de unde Giacomo evadează din închisoare. 
„searbăd-muced, acest parfum corupt şi nobil, care-i asemenea respiraţiei muribunzilor, precum amintirea orelor fericirii, când nu ne era teamă de viaţă, nici de moarte, când fiecare colţ al trupului nostru, fiecare colţ al raţiunii noastre erau umplute de farmecul clipei, de ameţeala realităţii.”
 
Giacomo îşi aminteşte de prima întâlnire cu Francisca, 
„în faţa castelului din Pistoia, în grădina pe care o năpădiseră măslinii, unde chiparoşii stăteau mohorâţi, ca halebardierii unui rege exilat.”
 
Altă cucerire a romanticului personaj máraian:
„Era trecută de patruzeci, cu dulapuri cu lenjerie [care] miroase bine şi în absenţa parfumurilor. […] tandreţea ei fumega, avea un miros sălciu, ca fumul care se ridică din focul de vreascuri, aprins la margini de pădure, pe care hăitaşii au uitat să-l stingă după chiolhanurile vânătoreşti.”
 
Titlul romanului nu-i deloc întâmplător…Contele de Parma îi propune lui Giacomo să petreacă o noapte cu Francisca, tânăra sa soţie, o noapte care să clarifice şi chiar să şteargă  vechile şi statornicele relaţii dintre cei doi amanţi. Contele spune;
„Te cumpăr ca pe un cântăreţ celebru, […] ca pe o persoană care, aflându-se în turneu într-un oraş străin, oferă o reprezentaţie la serata celui mai de seamă domn din oraş[…].”
 
Oraşul străin e Bolzano, iar cel mai de seamă domn nu poate fi altul decât Márai Sándor!
 

Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact