|
În ultima vreme anumiţi cetăţeni, mai mult sau mai puţin intelectuali, folosesc scrisul, blogăritul, pe post de terapie pentru cititori. Sarea şi piperul sunt constituite mai ales de comentariile (ne)moderate ce pot împinge terapia spre marketing.
Scrisul e un fel de psiholog super - tehnologizat, căruia îi expui problemele şi care ţi le rezolvă prin like-uri şi share-uri, şi nu în ultimul rând prin (im)pertinentele observaţii. Pentru cei incărcaţi de energii latente soluţia e facilă, având un instrument de război şi agitaţie în orice moment al zilei. Vizibilitate şi promovare.... problemele fiecăruia solubilizându-se sau facându-se mai eterogene în raport cu restul vieţii personale. Blogăritul aduce a pagină de jurnal, un fel de alter persona cu un modus operandi diferit uneori de cel al titularului. Şi totuşi, lumea virtuală, face parte din necesarele clişee ale lumii noastre.
Extrapolând premisa şi trecând cu o viteză asimptotică vitezei luminii de psihologia “digitală” mai sus-menţionată la psihologia de grup, am ales să port o discuţie “intimă”, înconjurată de voi, alţi potenţiali candidaţi la blogo-terapie, pentru a vă încuraja să vă oglindiţi în grimasele celorlalţi şi, după ce aţi postat subiectul, să găsiţi şi răspunsuri. Eu voi fi... moderatorul lumii din spatele poporului digitalizat, iar voi, publicul parolat, veţi fi spectatorii.
O avalanşă de întrebari mă bombardează, notez repede, pe iPhone bineînţeles (asta era o paranteză, nu face parte din terapie). A! Să nu uit! La începutul şedinţei o să vă rog să vă comutaţi smartphone-urile pe modul prietenos, pentru a ne putea focusa asupra subiectului abordat.
Oare… care-i şpilu’ “blogalizării”...? Probabil este o sedentarizare intelectuală. Toată lumea aleargă, cursa fiecăruia e un slalom printre capcane reale şi mai nou virtuale.... Un mix de clişee. Şi totuşi suntem într-un moment critic, când imaginaţia nu declanşează provocări, şi realitatea se estompează. Vă privesc şi mă-ntreb dacă este este mai tragic clişeul (d)in viaţă decât clişeul (d)in artă. Clişeul din artă este o perpetuă infestare a calităţii şi a libertăţii pe care creaţia o presupune. Clişeul din viaţă este o chestie strict personală, neexpusă total ȋn spaţiul public. E mai PC (politically correct) să ȋmbolnăveşti masa, decât să ȋmbolnăveşti casa (familia sau grupul de prieteni)? Poate răspunsul se cere a fi dat printr-o utopie: promovarea auto-descoperii şi formarea unei personalităţi independente, prin ȋncurajarea Smart Individului Real, activ în societate.
Din public zboară, nu foarte dese, întrebările. Primesc un ghiont fandat care mă chestionează vizavi de "virtualizarea" benefică/malefică a mass-mediei. Voi raspunde, ce cred acum, în această secundă. Este malefică doar pentru cei afectaţi în... afirmare. Este malefică doar pentru cei nu foarte... smart. Este malefică doar pentru cei ȋn formare. Este malefică doar pentru cei impersonali. Iar felul ȋn care "maleficitatea" se manifestă nu necesită o teorie conspirativă, ci doar o simplă ocheada şi exemplarele clişeizării mass-media răsar mai abitir ca animalele lui Orwell. Dar mai presus de orice, trebuie să fim rebeli şi excentrici pentru a nu fi “blogalizaţi” en-gros.
Mereu mai mulţi gândesc aceeaşi idee. Doar ca ȋn timpi diferiţi şi situaţii diferite. Blogul are puterea de a fi atemporal. E mai degrabă un spirit de turmă care provine din dorinţa de a ieşi ȋn evidenţă cu metode ieftine. O parte trişează, o parte exultă, o parte insultă. Sunt si multe excepţii care vizează alte lumi. Dar în lumea noastră e un risc să credem că nu suntem fericiţi. Iar dacă admitem dozajul de fericire obligatoriu, vom avea curajul să ne privim în oglindă. Să alternăm oglinda cu blogul si viceversa ca să putem râde. Blogul este... o oglindă mată, ȋn care fiecare vede altfel, simte altfel, trăieşte altfel, dar nu se socializează. Dacă ȋnlăturăm pânza, răţuşca brună se va schimba ȋn lebăda albă, motivată de propria-i splendoare si poate ne vom şi auzi.
Din public ţâşnesc priviri , zâmbete cosmetizate, amicale clişee. Ce fals! Ce păcat! Clişeele sunt tatuajele celor prea obosiţi sau timoraţi de propria originalitate. Clişeele sunt tatuajele celor prea puţin curajoşi pentru a-şi expune sufletul, conştienţi fiind de neantul ȋn care vor fi absorbiţi. Tatuajele fac parte din ambalajul noii generatii. Schimbarea generaţiilor aduce cu sine şi schimbarea “consistenţei” modelelor, care la rândul lor au devenit clişee generatoare de şi mai multe clişee. Clişeul e singurul accesibil. Dar şi “modelul” a devenit ceva accesibil, banii au nevoie de o nişă. Nişa nu e un clişeu, dar poate absorbi clişee.
Daca ne-ar privi oare nişte extratereştrii (aşa cum am privi, de exemplu noi o populaţie de furnici) şi-ar da seama cât de ne-diferiţi suntem? Ar râde, poate ar plânge, poate ne-ar invada urgent, ȋntr-o apocalipsă strategică prescrisă de mult de muritorii regizori americani.
Suntem miliarde de măşti, nişte clişee contaminate cu E-uri, gata să intoxice şi celelalte galaxii şi poate chiar...Universul.
Nu. Nu bat câmpii! Sunt poate doar… ego-blogo-centrică. Şi nu suntem pe blog!
Bine aţi venit ȋn… realitate!...
Autor: Dora Mariş
|
