logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „În aşteptare” de Ha Jin PDF Imprimare Email 1360 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 26 Ianuarie 2014 09:56
O poveste de dragoste din China maoistă. Doi îndrăgostiţi nu se pot căsători şi să trăiască fericiţi, pentru că el era deja însurat, dar nu reuşea să divorţeze. Cartea lui Ha Jin lasă cititorului o urmă de nostalgie şi de compasiune, dar şi ideea clară că dragostea învinge orice obstacol, chiar dacă victoriile ei vin, câteodată, mult prea târziu…În afară de o poveste de dragoste, şi de suferinţă, cartea ne „invită” într-o lume în care n-am vrea să fi fost vreodată…Şi totuşi, oamenii au supravieţuit şi în vâltoarea unor astfel de ideologii devastatoare pentru sufletul omenesc! Pentru început, aflăm cum se muncea în agricultură atunci şi acolo:
„Sătenii […] pliveau cartofi  într-un câmp, departe, atât de întins că în mijlocul lui fusese înfipt ca marcaj un steag roşu; atunci când ajungeau la el, puteau lua o pauză.”
 
Lin  Kong a fost nevoit să se însoare cu o fată pe care i-au găsit-o părinţii săi. Shuyu Liu, fata de măritat, 
„arăta atât de bătrână, de parcă ar fi avut patruzeci de ani. Faţa îi era ridată şi mâinile uscate. În plus, picioarele ei nu depăşeau doisprezece centimetri. Trăiau în China Nouă; cine s-ar mai uita la o tânără cu picioarele înfăşate?”
 
„Picioarele înfăşate”, un obicei extrem de dureros pe care trebuiau să-l suporte tinerele chinezoaice, care voiau să fie mai atrăgătoare în ochii bărbaţilor, interzis prin lege în 1912, dar care a fost practicat şi mulţi ani mai târziu.
Fetele trebuiau să se supună unor chinuri groaznice, adică să stea tot timpul cu picioarele înfăşurate în bandaje. Există o zicală care exprimă cel mai bine suferinţele îndurate de chinezoaice:
„Cei doi lotuşi cresc într-un hârdău cu lacrimi”
 
Reîntorcându-ne la romanul lui Ha Jin, aflăm că Shuyu, devenită soţia lui Lin, nu putea nici măcar să care apă  din pricina picioarelor ei mici. Între soţi neînţelegerile sunt ireconciliabile. Lin vrea să divorţeze de Shuyu după ce ani buni au stat mai mult despărţiţi unul de altul. Lin e apostrofat de judecător. 
„Chiar credeţi că vă meritaţi uniforma verde şi steaua roşie de pe şapcă?”
 
Adică „totuşi, iubirea”- cum spunea poetul Adrian Păunescu, s-ar fi putut spune „totuşi, partidul” în China de acum 50 de ani. Ajuns doctor la o unitate militară, Lin găseşte acolo pe cea lângă care ar dori să trăiască, pe Manna Wu. Fiind însurat, eroul romanului nu se putea plimba cu aleasa inimii, asistentă în aceeaşi unitate militară. Regulile în China maoistă erau clare…Cei doi îndrăgostiţi nu se puteau plimba decât în curtea spitalului unde lucrau.
„Niciodată nu trecuseră de teritoriul complexului, iar comportarea lor nu avea nimic din acea intimitate pe care îndrăgostiţii nu reuşesc de obicei s-o ascundă, adică să se bată uşor pe umăr sau să-şi facă cu ochiul.”
 
 
Şi la noi se spunea în vremurile cu un singur partid că „partidul e-n toate”.Dar mai „în toate” ca în China nu cred că se poate: fetele care doreau să activeze în armată erau trecute printr-un riguros examen medical. Cele cu himenul rupt nu erau acceptate…
 
Să nu uităm de ura înverşunată a autorităţilor comuniste -  din anii şaizeci ai secolului trecut când se petrece acţiunea – împotriva cărţilor scrise de străini. La spital,
„cele douăzeci şi ceva de romane şi piese de teatru pe care le deţinuse cândva biblioteca fuseseră folosite la aprinderea focurilor făcute de Gărzile Roşii în faţa primăriei[…].”
 
Vreţi să ştiţi o carte arsă din perioada aceea? „Călătorie in jurul Pământului în optzeci de zile”. Orice comentariu mi se pare de prisos…
 
Din roman aflăm multe lucruri interesante despre „fericirea” obligatorie la care era supus omul de rând, un om mic într-o Chină mare. Un exerciţiu de pregătire militară ( anul 1966): toată armata trebuia să participe la un marş, dar să
„opereze fără vehicule moderne care, nu numai că nu erau sigure, dar puteau moleşi trupele.”
 
Deviza sub care se desfăşurau aceste marşuri:
Trebuie să ducem mai departe spiritul Marşului Lung şi să reînviem tradiţia folosirii cailor şi catârilor.”
 
Marşul despre care aminteşte autorul era „floare la ureche”:
„O treime din personalul spitalului trebuia să meargă o lună de zile şase sute de kilometri pe jos şi să se oprească în sate şi orăşele. Pe drum exersau pansarea răniţilor şi salvarea muribunzilor de pe câmpul de luptă.”
 
De ziua naţională, sărbătorită şi în cadrul spitalului, 
„Comisarul s-a dus la o masă rezervată conducătorilor, unde mâncarea şi vinul nu erau date cu măsură.”
 
Orice prilej era bun pentru omul de rând pentru a-şi manifesta ataşamentul faţă de societatea „perfectă” care-i fusese oferită:
„În fundul livezii, un tânăr cânta o arie din opera revoluţionară „Cucerirea muntelui Tigru printr-un asalt strategic”
 
Vreţi să citiţi două versuri ale operei amintite?
„Zilele astea am cercetat poziţiile inamicului 
Şi-am obţinut rezultate destul de bune…”
 
Ne bucurăm că inamicul a fost deconspirat, şi ne vine şi nouă chef revoluţionar de a cânta…sau de a citi romanul „În aşteptare” mai departe.
 
Asiaticii sunt cei mari admiratori ai lunii de pe cer. Ha Jin scrie în romanul său:
„Luna nemişcată atârna ca o seceră de aur.”
 
Frumos spus…Parcă ar fi un vers dintr-o poezie japoneză stil „haiku”! Nu rezist tentaţiei de a vă spune una autentic japoneză:
„Potriveşte-i un mâner 
lunii;
Ce evantai frumos!”
 
Spuneam că „În aşteptare” este o carte interesantă, în special pentru informaţiile pe care le aflăm despre viaţa omului de rând ( şi n-a fost deloc uşoară…) din China maoistă. Un exemplu: Manna Wu trebuie să se întâlnească cu un reprezentant de seamă al armatei. Are ceva emoţii…
„Era nervoasă, de parcă urma să se prezinte la examenul de istoria revoluţiilor proletare internaţionale, pe care personalul spitalului îl dădea în fiecare an.”
 
Cât era de interzisă literatura „decadentă” occidentală, în anumite cercuri se mai discuta şi despre scriitori din altă lume, din alte timpuri. Manna Wu, într-o discuţie cu un comisarul Wei, află de existenţa poetului american Walt Whitman şi de cartea acestuia „Fire de iarbă”. Comisarul apreciază poezia americanului şi are curajul să-i spună Mannei:
„E un volum de poezie cu totul deosebit, cu versuri robuste şi curajoase care îmbrăţişează totul. Într-un fel, alcătuiesc un univers.”
 
Sigur, o poziţie admirativă faţă de un poet american ar părea nefirească în China anilor 1960-1980, adică perioada în care se întâmplă acţiunea prezentată în cartea lui Ha Jin. Pasajul următor ne lămureşte posibila noastră nedumerire. Înaltul funcţionar chinez ştie să îndrepte uşor eventualele „stricăciuni” ideologice pe care atitudinea sa i-ar fi  putut-o provoca, şi spune: 
„Desigur, a fost scrisă acum un secol, atunci când capitalismul american era încă în curs de dezvoltare.[…]. Azi niciun poet american nu mai scrie aşa. Toţi au degenerat în societatea capitalistă putredă, fără să se mai lase animaţi de un spirit superior.”
 
Ei, da! Aşa mai merge! Altfel, am fi putut crede că în acea Chină se putea vorbi orice, oricând, în faţa oricui…Acelaşi comisar Wei a fost însurat de mai multe ori. Niciuna dintre neveste nu rezista mai mult de trei sau patru ani în patul conjugal. Tovarăşul Wei era prea brutal. Atunci, văzând ce se întâmplă, partidul a hotărât: Wei se va însura cu o rusoaică „mătăhăloasă”.
 
Versul poeziei scrise de George Lesnea („Partidul e-n toate”) e mult mai cuprinzător în China, din moment ce partidul se putea face stăpân până şi în patul revoluţionarului…
 
De mai multe ori personajele din roman fac apel la divinitate, într-o ţară şi într-o epocă în care a crede în Dumnezeu nu putea fi privit cu ochi toleranţi de autorităţi. Un singur exemplu, din multe altele: Manna îi spune lui Lin:
„Dumnezeu ştie cum de-am aterizat aici […]”
 
Am întâlnit în carte şi pasaje în care sunt prezentate tratamente specifice medicinei tradiţionale chinezeşti. La un moment dat, Manna se îmbolnăveşte psihic în urma unui viol la care unul din mai-marii partidului a supus-o. Că doar „partidul e-n toate”, nu?
„Lin îi aduse fructe: portocale, pere îngheţate, prune glasate[…]. Cumpără o bucăţică de corn de căprioară[…].”
 
Manna n-a putut folosi cornul 
„pentru că-i producea prea mult yang în corp.”
 
Trec ani după ani, de fiecare dată Lin şi Shuyu se duceau la tribunal ca să divorţeze, şi plecau de-acolo tot soţ şi soţie. Partidul instituise o regulă clară: doar după optsprezece ani un cuplu putea divorţa. După mulţi ani de „vizite” anuale la tribunal, Lin şi soţia lui primesc vestea cea bună. Judecătorul le spune:
„Deşi acum sunteţi divorţaţi, dar amândoi sunteţi tovarăşi în aceeaşi mare familie revoluţionară.”
 
Nu zic nu. Aşa o fi fost…În final, Lin şi Manna se căsătoresc şi aduc, aşa cum era obiceiul, un omagiu fostului preşedinte Mao, făcând fiecare câte trei plecăciuni din ce în ce mai adânci la tabloul celui care a avut ideea „marşului cel lung”.
 
Lin nu-şi găseşte fericirea nici după atâţia ani de aşteptare a divorţului. Nici Manna nu mai era cea din tinereţe, nici el. Doctorul se întreabă acum:
„Cum se face că fiecare e sechestrat în propria suferinţă?”
 
 Cine poate răspunde?... Cine vrea să răspundă?...
 

Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


Ultimele anunturi

Linkuri

Parteneri

.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact