A trecut aproape un sfert de secol de la schimbările dramatice din 1989. Douăzeci şi cinci de ani !... Ani mulţi, ani ce s-au adunat peste noi pe nesimţite... Individual, fiecare îşi poate comprima acest interval într-o poveste, tristă sau de relativ succes, dar care, la un strict bilanţ, nu sună prea bine. Cineva spunea că „binele public este făcut din fericirea fiecăruia”. Suma fericirilor indivizilor exprimă starea de bine a naţiunii din care fac parte. Cât adevăr!

Individul, cetăţeanul a fost în acest sfert de secol, manipulat, hărţuit mediatic, desconsiderat şi admonestat. Am fost, ca aproape întotdeauna de-a lungul istoriei, ademeniţi la... luptă. O altfel de luptă, nu cu acele convenţionale şi romantice arme ci cu mereu veşnicul şi alunecosul cuvânt subversiv. Ne-am înjurat, am ţipat, am blestemat şi totul în numele ciudatei democraţii, oferite nouă cu generozitate de “gardienii revoluţiei”.

Au trecut atâţia ani, şi dacă privim în urmă, nu mai vedem nimic... ceaţă, o ceaţă morbidă şi mult, mult circ pentru ameţirea poporului.

Ni s-au născut copiii (poate singura fericire), am pierdut prieteni, am acceptat teorii potrivnice nouă, am emigrat real sau virtual şi am luptat - incitaţi pervers - cu fiinţele cele mai apropiate.

Câte speranţe am avut la declanşarea... “revoluţiei”! Am văzut nenumăratele oportunităţi, am tresărit la schimbările ce se precipitau şi-am văzut oameni dornici să se implice real, pozitiv, dezinteresat.

Am putut părăsi ţara şi n-am făcut-o, aveam solide argumente pentru proiectele de... “acasă” şi mai era optimismul fără limite ce ne trimitea cu gândul la fructele democraţiei.

Dar, în umbra unor gentlemeni şi oameni de idei (Ion Raţiu, Corneliu Coposu sau Radu Câmpeanu) au apărut profitorii de serviciu, “capitaliştii” reciclaţi din fostele eşaloane comuniste ce s-au îmbogăţit pe seama inconsistenţei sistemului. Mistificările şi incitările au fost armele politrucilor deveniţi peste ani mari investitori, mari capitalişti. Au fost ani de furt sălbatic, când au dispărut mari fabrici, întreprinderi, proprietăţi ale comunităţilor, păduri, toate transformându-se în activele oligarhilor roşii. Pe fondul iniţial al unui discurs anti-capitalist şi anti-occidental fabricat pentru gloată, exponenţii din eşalonul 2 şi 3 ai fostului partid unic şi-au rezervat hălcile aferente din bogăţia naţională. Iar acum sunt deţinătorii cheilor democraţiei şi-a unor locuri de frunte în clasamentele Forbes, disputându-şi întâietatea atât la consistenţa averilor cât şi în vizibilitatea publică. Sunt aroganţi şi sfidători, iar masele îi aplaudă printre oalele cu sarmale şi tarafuri etno. Puţinii oameni discreţi si demni, rătăciţi prin ungherele politico – economice ale României contează prea puţin.

Au trecut anii... am aşteptat cu nerăbdare mari şi de bun simţ proiecte pentru naţiune, dar fiecare ciclu electoral, fiecare pas prin hăţişul democraţiei ne-a adus în prim plan mai puţină inteligenţă, coerenţă politică şi dedicare în folosul nostru şi tot mai multă nesimţire, grosolănie, incultură şi... circ. Fabricile de diplome universitare (business-uri garantate), deschise unor categorii largi de analfabeţi, au crescut IQ-ul politicienilor doar pe hârtie, în timp ce în faţa noastră exersau politica sfidării şi-a minciunii cete de „politicieni” focalizaţi pe secătuirea bugetului public.

Au fost “tehnoredactate” grandioase Planuri de dezvoltare şi Strategii pompoase ce le-au adus beneficii doar actorilor politici, cei care s-au “sacrificat” de la început pentru binele nenumăratelor partide fără ideologii clare şi care-şi împărţeau rezultatele în funcţie de cuantumul contribuţiei la diversele campanii electorale.

Mă gândeam cu emoţie şi invidie “înainte de 89” la frumuseţea dezbaterilor pe argumente şi principii din Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, Congresul Statelor Unite ale Americii sau Bundestag şi-am sperat naiv “după”, când lumea ne era favarabilă şi ne primea cu sinceritate pe locurile rezervate celor aleşi, că “domnii” noştri vor schimba ţara. Am neglijat faptul că reprezentanţii noştri nu aparţineau unei elite ereditar - umaniste ci unei parşive burghezii roşii dornice doar să-şi oficializeze blazonul.

Am aşteptat proiectele care să se focalizeze pe fericirea populaţiei, pe creşterea calităţii actului educaţional, pe grija faţă de sănătatea individului reflectată printr-un act medical complex, profesionist. Am aşteptat, unii naivi alţii optimişti, nu neaparat creşterea PIB –ului cu procente ameţitoare, ci pur şi simplu eliminarea din societate a hoţilor, a ticăloşilor şi duplicitarilor. Mi-am dorit o societate care să-şi promoveze valorile şi modelele adevărate, care să respecte şi chiar să sprijine întărirea societăţii civile, care să ia atitudine la orice încălcare sau abuz îndreptat împotriva proprietăţii publice sau private. Mi-am dorit ca un segment important al economiei să-l deţină IMM –uri puternice, mi-am dorit ca tinerii să-şi implementeze ideile şi proiectele aici şi nu aiurea şi nu în ultimul rând mi-am dorit să discutăm cu argumente pertinente, logice, fără sloganuri, absolut tot ce ţine de dezvoltarea socio-economică armonioasă a trăitorilor Cetăţii. Mi-am dorit să dispară (pseudo)ideologiile şi să primeze proiectele socio – economice durabile. Mi-am sau ne-am dorit prea mult?! Să nu fi observat toţi “marii” politicieni în cei aproape 25 de ani scurşi nenumăratele “lebede albe” care au zăbovit cu răbdare prin acest colţ – hotar de Europă? Suntem definitiv asaltaţi de “lebede negre”?!... când azi, ironia destinului nemitificat, guvernanţii au o scuză „credibilă”: criza globală.

De fapt, noi suntem de aproape 25 de ani într-o criză, o criza profund morală, mult mai nenorocită şi mai imprevizibilă pe termen lung decât criza economică, dar mai ales imposibil de combătut cu actualele resurse umane conducătoare. Iar speranţele sunt vagi. Nu-mi imaginez armatele de specialişti pregătite la Harvard sau Sorbona să revină în patrie şi să-i pună la colţ pe politrucii noştri cultivaţi, unii, doar prin manualele de zootehnie pe care le-au  folosit uneori pentru  a-şi completa diplomele ff (fără frecvenţă).

Anii au trecut... Şi “pasivul” cetăţii a crescut la cote alarmante, stimulat de organisme internaţionale binevoitoare şi de conducători ameţiţi de orgoliu. Şi pasivul cetăţeanului este excedentar, iar elementele cele mai sensibile, cu pondere maximă în degradarea vieţii, sunt nefericirea individuală şi neîncrederea în politicieni.

AUTOR: Ion Mariş

5 ianuarie 2014

www.sighet-online.ro