logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „Viaţa lui Beethoven” de Romain Rolland PDF Imprimare Email 2975 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 27 Octombrie 2013 06:34
 „Viaţa lui Beethoven” – scrie Andrei Tudor în prefaţa cărţii – „ne restituie chipul omului şi al artistului în lumina, câteodată crudă, dar totdeauna convingătoare şi reconfortantă, a adevărului.”                     
 
Cartea, un omagiu adus geniului muzicii simfonice, începe cu descrierea fizică a lui Beethoven:
„Nasul, scurt şi pătrat, lătăreţ, ca un bot de leu. Fălcile cumplite, de - ai fi zis că sfarmă nuci cu măsele. O gropiţă adâncă în bărbie, mai spre dreapta, făcea ca figura să fie ciudat de asimetrică.”
 
Chipul lui Beethoven se transforma subit când inspiraţia muzicală era prezentă în mintea lui:
„Uneori chipul său era transfigurat, fie în toiul unei subite inspiraţii ce se abătea  fără veste asupra lui, chiar în plină stradă, fie atunci când cânta la pian.”
 
În acele momente,
„Toţi muşchii feţei i se încordau şi i se umflau venele; ochii sălbatici deveneau şi mai fioroşi; îi tremurau buzele; în clipele acelea semăna cu un vrăjitor biruit de duhurile rele pe care le evocase.”
Rolland a cules o serie de descrieri ale marelui muzician de la  cei care l-au cunoscut. Un contemporan al compozitorului  îşi amintea:
„…râsul îţi zgâria urechea- era râsul unui om ce nu-i obişnuit cu bucuria.”
 
Altul spunea că abia se putea abţine să nu plângă când îi vedea 
„ochii blânzi ce oglindeau o durere sfâşietoare”.
 
Se ştie despre marele necaz al unui om pentru care sunetele, muzica, au fost tot: surditatea …Rolland consemnează:
„Cineva, un amic, îi vorbeşte. El zâmbeşte trist, scoate din buzunar un carneţel pentru convorbiri şi cu o voce ascuţită, cum au adesea surzii, îl roagă să-i scrie întrebarea.”
 
Nici măcar copilăria n-a fost o etapă cu amintiri prea plăcute pentru marele compozitor. Tatăl său îl obliga să exerseze ore în şir la clavecin sau la vioară. Grijile materiale nu l-au ocolit. La unsprezece ani cânta în orchestra unui teatru; la treisprezece era deja un cunoscut organist. Boala de plămâni a mamei sale, boală care i-a adus sfârşitul, l-a făcut pe tânărul Beethoven să creadă că şi el suferă de aceeaşi maladie. S-a maturizat mult prea devreme, cu gândul că sfârşitul vieţii sale ar putea veni oricând. Obişnuia să spună:
„Biet om, cel care nu ştie să moară! N-aveam decât cincisprezece ani şi ştiam lucrul ăsta.”
 
În 1789 compozitorul celor nouă simfonii s-a înscris la Universitatea din Bonn, urmând cursurile de literatură germană ţinute de un profesor care va deveni mai târziu acuzator public în ţinutul Rinului de Jos.
 
Nu boala de plămâni l-a măcinat pe Beethoven, ci surzenia, pe care a încercat să şi-o ascundă, dar, în 1801, face primele mărturisiri despre infirmitatea sa:
‚Amară e resemnarea în care  sunt nevoit să-mi caut un refugiu! Fără îndoială că mi-am pus în gând să mă ridic deasupra tuturor acestor necazuri, dar o să pot, oare?...”
 
Încearcă să ducă o viaţă cât de cât normală: la teatru ocupă un loc lângă scenă ca să audă ce vorbesc actorii. 
„Când cineva vorbeşte mai încet, abia dacă-l aud;…pe de altă parte, dacă cineva strigă, mă scoate din fire…Vreau totuşi, dacă e cu putinţă, să ţin piept destinului… ”
 
Romain Rolland observă că tristeţea firească a muzicianului german apare în câteva compoziţii scrise în 1799 (Sonata patetică op.13) şi în 1798 ( Sonata a treia pentru pian, op.10). Autorul cărţii spune, în continuare:
„Pare ciudat, totuşi, că ea nu se răsfrânge în toate lucrările din acea perioadă, că mai sunt încă multe ca, de pildă, surâzătorul Septet (1800), ori senina Simfonia întâia în Do major (1800), ce oglindesc o juvenilă nepăsare.”
 
 Această „juvenilă nepăsare” este, totuşi, normală:
„Probabil că sufletul are şi el nevoie de timp spre a se obişnui cu suferinţa: atât de dornic e de bucurie, încât atunci când n-o are, trebuie neapărat s-o născocească. Iar dacă prezentul este trist, se întoarce în trecut. Strălucirea zilelor fericite stăruie încă o bună bucată de vreme după ce au pierit.”
 
Ludwig van Beethoven a trăit, a sperat, a iubit, a fost dezamăgit în dragoste, ca oricare alt om. Multe din creaţiile sale sunt inspirate din propria lui viaţă. A fost îndrăgostit de Giulietta Guicciardi, căreia i-a dedicat „Sonata lunii”. Beethoven,  îndrăgostit, scria unui prieten:
„Viaţa e ceva mai blândă cu mine acum şi am început să mă amestec mai mult printre oameni…Schimbarea asta s-a înfăptuit prin vraja unei fete dragi: mă iubeşte şi o iubesc.”
 
Din păcate, Giulietta era
„cochetă, copilăroasă, egoistă şi după ce l-a făcut să sufere destul pe Beethoven, în 1803 s-a măritat cu contele Gallenberg.”
 
Dar dragostea vieţii sale a fost Therese von Brunswick, de care, din păcate, a trebuit să se despartă. Într-o scrisoare adresată fiinţei iubite, Beethoven spunea:
„Îngerul meu, tu care eşti totul, eşti însăşi fiinţa mea…mi-e inima prea plină de tot ce vreau să-ţi spun…te port pretutindeni cu mine…”
 
Erau momente când Ludwig, plin de luciditate, autoevaluându-se, spunea despre el însuşi:
„Sărmane Beethoven, pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îţi vei găsi prieteni.”
 
Cei doi îndrăgostiţi s-au despărţit, dar pentru fiecare iubirea celuilalt a fost dragostea cea mare… În ultimul an al vieţii, un apropiat al său l-a văzut pe compozitor cu portretul iubitei în braţe, vorbindu-i:
„Ce frumoasă erai, ce suflet mare, ca un înger!”
 
A fost o perioadă când Beethoven chiar a crezut în posibila sa vindecare. Din păcate, nu poate să ceară decât ceva ce nu-i va veni niciodată…
„O, Pronie cerească, îngăduie-mi să am şi eu o zi, măcar o singură zi de bucurie adevărată! Când îmi va fi dat s-o întâlnesc? Niciodată? Nu, ar fi prea crâncen!”
 
Un contemporan cu compozitorul german spunea :
„Îi plăcea să discute evenimentele politice, pe care ştia să le judece cu o rară înteligenţă, cu un ochi limpede şi sigur.”
 
Dedică o simfonie („Eroica”) lui Napoleon. Apoi, dezamăgit, renunţă la dedicaţie. Lucruri ştiute…dar poate mai puţin ştiut e faptul că despre Sonata „Appasionata op. 57”, cancelarul Otto von Bismarck spunea:
„Dacă aş asculta-o cât mai des, aş fi pururi un om foarte viteaz.”
 
Un fapt la care ar trebui să ia aminte toţi cei care au bani. Trei dintre cei mai bogaţi oameni ai Vienei şi-au luat obligaţia să-i asigure lui Beethoven un venit îndestulător de 4000 de florini anual, cu condiţia să rămână în Austria. Cei trei bogătaşi ai Vienei şi-au justificat gestul filantropic spunând că:
„un artist nu se poate dedica pe de-a-ntregul artei sale decât dacă este descătuşat de orice preocupări materiale […]. Subsemnaţii am luat împreună hotărârea să-l punem la adăpost de orice griji pe Ludwig van Beethoven şi să înlăturăm astfel din calea sa orice piedică meschină în stare să stăvilească avântul geniului său.”
 
Beethoven surzeşte complet din 1815. Ţine legătura cu ceilalţi oameni doar prin scris.
Romain Rolland spune că Beethoven n-a mai avut, în ultimii ani ai vieţii, posibilitatea să-şi audă compoziţiile. Atunci,
„singurul mijloc ce-i mai rămăsese ca să le audă era să le facă să cânte în el.”
 
Lucru posibil pentru un compozitor care spunea despre el însuşi:
„Ceea ce sălăsuieşte în inima mea trebuie să iasă la lumină; de aceea compun.”
 
Bethoven a plecat din lumea în care orice ar fi făcut nu şi-a găsit locul în 1827. De-atunci nu cred să fi trecut prea multe zile în care cel puţin una dintre compoziţiile sale să nu fie auzită undeva. Oare urechile, sau inima ne sunt mai utile când le ascultăm? 
 

Share
Ultima actualizare Duminică, 27 Octombrie 2013 10:05
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


Ultimele anunturi

Linkuri

Parteneri

.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact