logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: „Căderea” de Albert Camus PDF Imprimare Email 2560 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 06 Octombrie 2013 05:17
 
Albert Camus a primit în 1957  Premiul Nobel pentru Literatură. În motivaţia juriului pentru acordarea distincţiei, se spune:
„...pentru importanta lui creaţie literară care, cu o lucidă stăruinţă, aruncă o lumină asupra problemelor conştiinţei umane din vremea noastră.”
 
Sunt cuvinte care pot sintetiza cât se poate de exact romanul pe care vi-l prezint astăzi, apărut în anul 1956. Scris sub forma unui monolog, „Căderea” se „pliază” perfect pe structura spirituală a oricărui bărbat care-şi pune întrebări  despre el şi lumea în care trăieşte. Cel care caută posibili doritori de a-i asculta confesiunile, este Jean-Baptiste Clemence, stabilit în Olanda, care spunea oricui ar fi fost dispus să-l asculte:
„Dacă vă interesează, înainte de a veni aici eram avocat. Acum sunt judecător-penitent.”
 
Ţara de adopţie e 
„, o nălucire de aur şi de fum, mai fumurie ziua, mai aurie noaptea”
 
cu biciclişti 
„lunecând visători pe bicicletele lor negre cu ghidonul înalt, lebede funebre ce se rotesc fără încetare în toată ţara, în jurul mării, de-a  lungul canalelor.”
Personajul lui Camus începe să-şi povestească viaţa.
„Acum câţiva ani eram avocat la Paris şi, credeţi-mă, un avocat destul de cunoscut. Bineînţeles, nu v-am spus adevăratul meu nume.”
 
Fostul avocat  refuză distincţia „Legiunea de Onoare”. Motivaţia refuzului mi se pare interesantă:
„…mi-am putut îngădui s-o refuz cu o demnitate discretă, în care aflam adevărata mea răsplată.”
 
În„Căderea” Camus ne prezintă destinul unui om influenţat de crunta realitate cotidiană. Am citit acest roman şi mi-am adus aminte (oare de ce?...) de politica dâmboviţeană. Un exemplu:
„N-aţi simţit nicicând nevoia bruscă de simpatie, de ajutor, de prietenie? O afli mai uşor şi nici nu obligă la nimic. "Vă asigur de toată simpatia mea”, iar în sinea ta îţi şi spui: "Şi acum să trecem la altceva". E un sentiment de prim-ministru: îl ai pe nimica toată, după catastrofe.”
 
Dacă de prim-miniştri o să tot avem parte, măcar să fim feriţi de catastrofe…
 
Cine suntem cu adevărat şi cum vrem să fim văzuţi în public? Diferenţa dintre o situaţie şi alta e mare la unii…
„Ori de câte ori mă despărţeam de un orb după ce-l ajutasem să traverseze strada, îl salutam. Era limpede că salutul meu nu i se adresa lui, de vreme ce el nu putea să-l vadă. Atunci cui îi era destinat? Publicului. Îmi jucasem rolul şi acum salutam.”
 
Visul, imaginaţia, fac parte din condiţia desăvârşirii noastre ca oameni ai comunităţii:
„Visasem, lucrul îmi era acum limpede, să fiu un om complet, care să se facă respectat atât în persoană cât şi în meseria sa. Dacă vreţi, un om care ar fi jumătate Cerdan şi jumătate de Gaulle. Pe scurt, voiam să domin în toate privinţele."
 
Amalgam posibil doar în imaginaţie…În realitate, o imposibilă combinaţie între un om politic (Charles de Gaulle)  şi un mare sportiv (Marcel Cerdan). Marcel Cerdan a fost campion mondial de box în 1948 şi bun prieten cu Edith Piaf. La 33 de ani moare, avionul în care  se găsea prăbuşindu-se în insulele Azore.
 
Mă văd nevoit să reamintesc anul apariţiei romanului:1956. E mult de-atunci, dar politica 
a rămas acelaşi „rău necesar” şi azi, mai mult pe la noi, poate mai puţin pe la alţii…
„… de obicei apelăm la politică, grăbindu-ne să ne înscriem în partidul cel mai crud. Ce importanţă mai poate avea, nu-i aşa, faptul că-ţi înjoseşti spiritul, de vreme ce astfel ajungi să fii stăpân peste toţi ceilalţi?”
 
Fostul avocat face mărturisiri. Cum a fost atunci şi cum e  acum…Cum ar putea fi altfel?
„Îmi dădeam astfel seama că nu eram de partea a celor vinovaţi, a celor acuzaţi, decât exact în măsura în care lucrul nu-mi pricinuia niciun neajuns. Vinovăţia lor mă făcea elocvent pentru că nu eu îi căzusem victimă.”
 
Toţi condamnaţii 
„vor iertarea, adică se vor iresponsabili, căutând fără ruşine o justificare în natură sau o scuză în împrejurări, chiar dacă sunt contradictorii. Pentru ei, important este ca greşelile lor, iscate dintr-o nenorocire trecătoare, să fie veşnic provizorii.”
 
De la judecata oamenilor la judecata de apoi. Jean-Baptiste Clemence nu se teme de ultima:
„Vorbeaţi de Judecata de Apoi. Îngăduiţi-mi să râd cu respect. O aştept fără teamă. Căci am cunoscut lucrul cel mai rău: judecata oamenilor.”
 
Omul, întotdeauna singur, indiferent unde s-ar afla…
„Eşti singur în sala mohorâtă, singur în boxa acuzaţilor, în faţa judecătorilor şi singur când hotărăşti, în faţa ta însuţi sau în faţa judecăţii celorlalţi”
 
Acum, Jean-Baptiste Clememnce se mulţumeşte să „pledeze” într-un bar din Olanda…
„ Şi, ori de câte ori îmi stă în putinţă, încep să predic în biserica mea din "Mexico-City", îndemnând poporul să se supună şi să caute cu umilinţă confortul servituţii, chiar daca i-o înfăţişez sub numele adevăratei libertăţi.”
 
A fi judecător înseamnă în mare măsură, o problemă de conştiinţă, pe care nu toţi o au:
„De vreme ce nu-i poţi osândi pe ceilalţi fără ca, pe dată, să te judeci pe tine însuţi, trebuie să-ţi dai singur în vileag toate păcatele, pentru a dobândi dreptul de a-i judeca pe ceilalţi”
 
Cel care ascultă şi cel care se destăinuie confirmă zicala noastră: „cine se aseamănă se adună”
„Vă îndeletniciţi la Paris cu frumoasa meserie de avocat. Ştiam eu că suntem din aceeaşi  tagmă! Nu semănăm oare toţi unii cu alţii, vorbind întruna fără a ne adresa nimănui, punându-ne mereu aceleaşi întrebări, deşi cunoaştem dinainte răspunsul?”
 
Fostul avocat nu şi-a mai găsit cursul firesc al vieţii după o întâmplare la care a fost martor fără voie. Mai tărziu şi-a reproşat tot timpul lipsa sa de implicare pentru a o preveni. O fată se sinucide, aruncându-se în apă de pe un pod.
„Rostiţi cuvintele care, de ani de zile, răsună neîncetat în nopţile mele, şi pe care le voi spune, în sfârşit, prin gura dumneavoastră: "O, tânără fată, aruncă-te încă o dată în apă ca să-mi dai încă o dată putinţa să te salvez, pe tine şi pe mine!"”
 
Jean-Baptiste îi spune celui care-l ascultă:
„Nu aştept  Judecata de Apoi: ea are loc în fiecare zi.”
 
Tot el împarte oamenii 
„Unul dintre cunoscuţii mei împărţea oamenii în trei categorii: cei care vor să nu aibă nimic de ascuns ca să nu fie siliţi să mintă, cei care preferă să mintă ca să aibă ceva de ascuns şi, în sfârşit, cei cărora le place atât minciuna, cât şi misterul.” 
 
Cred că fiecare om, pus în faţa  propriei conştiinţe, se poziţionează într-unul dintre cele trei cazuri. Două întrebări la final: În care categorie ne aflăm? Care-i de preferat?...
 

Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact